iulie 2021
Aveam 25 de ani şi nu bănuiam că viaţa îmi va fi complet schimbată atunci când am primit un mesaj de la Ellen Stewart, scris cu cerneală violetă (culoarea ei preferată), prin care mă anunţa că obţinuse o bursă a Fundaţiei Ford ca să lucrez un spectacol la La Mama din New York (cum am aflat ulterior, mama era pronunţat cu accentul pe al doilea ma, la fiind un semn de sofisticare cosmopolită).

Până azi nu mi-e clar cum am ajuns s-o cunosc pe directoarea teatrului, ce a determinat-o să mă invite şi cum, datorită intervenţiei ei, am aterizat eu in America. A fost un lanţ de întâmplări aparent neverosimile, pe care le-am povestit de n ori, dar la care tot revin, în speranţa că le voi dezlega misterul. Spre exemplu, în mulţimea în care mă aflam, aşteptând-o la Otopeni, cum m-a recunoscut Ellen şi a venit direct la mine, deşi nu mă văzuse niciodată, sau cum a trecut ea de serviciul de pază de la Casa Scânteii şi a ajuns, habar n-am cum, direct în biroul şefului culturii comuniste, deşi nu fusese anunţată, ca să-l convingă să intervină să obţin paşaportul, care-mi fusese refuzat, iar când, uluit, am întrebat-o la ieşire cum a reuşit să comunice cu el, mi-a răspuns amuzată: "Cum el nu ştia engleza, am vorbit eu româneşte!". Totul era trăznit şi neplauzibil cu ea de parcă venea de pe o altă planetă!
Ellen Stewart şi AndreI Şerban
Nu e o exagerare să afirm că relaţia mea cu Ellen Stewart pare că aparţine de domeniul miraculosului. Să fi avut ea o percepţie mult diferită de a oamenilor obişnuiţi, un fel de magnetism ca cel al shamanilor? Afirma des: "Deşi voi nu credeţi, eu chiar sunt stră-strănepoata lui Arhimede"! Repeta asta aşa de des, încât începeai să crezi.

La urma urmei, nu ştiu cum să înţeleg forţa ei ieşită din comun, care a influenţat schimbarea destinului meu, dar i-am rămas de atunci, ca mulţi alţii, dator pentru ce a urmat. Fără apariţia ei în viaţa mea, aş fi ajuns poate un regizor respectabil într-un teatru de provincie, dar nu aş fi cunoscut lumea, nici cariera pe care am avut-o.

Scriu aceste rânduri ca să înţeleg, poate, cine a fost această fiinţă plină de contradicţii, învăluită într-un mister care rămâne până azi, la 10 ani de la moartea ei, nedezlegat.

****

De la data şi locul naşterii până la dacă şi de câte ori a fost căsătorită, tot ce ţine de viaţa privată a lui Ellen, înainte de a deveni "la Mama", e de domeniul legendei, pe care ea a iniţiat-o şi i-a plăcut s-o întreţină, lansând diferite versiuni: că s-ar fi născut când la Alexandria în Louisiana sau Chicago, pe 7 noiembrie, aparent, dar în ce an precis, nu ştim. Vorbea uneori cu un accent franţuzesc inventat, pe care alteori îl schimba în british, sau născocea o păsărească proprie, neinteligibilă. Mă întrebam dacă erau capricii cu care se amuza ea însăşi ca să apară mereu altfel, sau un joc abil şi bine calculat cu care s-a descurcat la nevoie în situaţii greu de navigat. O dată, văzându-mă uimit că nu înţelegeam ce spunea, mi-a explicat că foloseşte intonaţia strămoşilor ei, care făceau parte dintr-un trib stabilit lângă nu ştiu ce mare fluviu din Georgia, cumpăraţi mai târziu ca sclavi. Adevăr sau ficţiune, sigur trecutul ei trebuie să fi fost extrem de dificil, şi totuşi se raporta la el iscusit.

Eu mă întreb adesea, dacă Ellen ar trăi acum, în America de azi, în plină corectitudine politică şi revoluţie culturală, ce atitudine ar avea? O veche prietenă, apropiată a ei, e convinsă că Ellen nu ar simpatiza cu mişcarea woke sau Black Lives Matter. Mi-a amintit că ea nu a luat niciodată poziţie nici faţă de mişcările civile din anii '60, nici faţă de protestele contra rasismului sau războiul din Vietnam. Mulţi se aşteptau şi militau activ in acei ani ca La Mama să aibă o trupă all black, dar Ellen s-a opus cu încăpăţânare. Ed Bullins, cunoscutul dramaturg asociat cu Black Panther, insista că ea ar trebui să ofere mai multe şanse artiştilor de culoare marginalizaţi. Am fost de faţă când Ellen i-a răspuns brutal: Stop crying in your soup! Nu era prima oară când îşi exprima clar poziţia că La Mama nu era interesată în teatru politic, nu milita contra injustiţiei rasiale, sau pentru drepturi egale. "Sunt interesată în oameni şi atât", afirma cu îndârjire. Nu era un slogan gol, era credinţa ei. În toţi anii cât am lucrat acolo am fost martor că La Mama a servit drept adăpost, azil ori refugiu pentru sute de artişti, de orice orientare sexuală, dar Ellen nu făcea un caz din asta, ci i se părea o alegere firească, pentru că într-adevăr o interesau oamenii şi ce au ei în comun, nu ce-i separă. Azi, La Mama încurajează mişcarea LGBT, gender equality şi alte subiecte la ordinea zilei, pretinzând că se continuă tradiţia iniţiată de Ellen. Nu ştiu dacă ea s-ar recunoaşte în noua viziune, dar mie militantismul politic asumat de acum nu-mi evocă intenţia iniţială de teatru pur, pe care am întâlnit-o la vechea La Mama.

"Eu nu sunt BLACK" era o expresie controversată pe care Ellen o repeta şi care era pentru mulţi de neînţeles. În acelaşi timp, e adevărat că detesta apartheidul şi boicota Coca Cola, argumentând că "e fabricată cu contribuţia guvernului sud-african colonialist - and I hate them". În semn de protest (naiv) consuma Pepsi Cola.

Am tot încercat de-a lungul anilor să-mi explic multiplele contradicţii ale lui Ellen. Printre măştile pe care le purta în viaţă erau câteva inventate ca să fie acceptată în cercuri înalte, acolo unde era aproape imposibil să ajungă "negrii" (sau, cum se spune corectat azi, africani-americani). Ellen s-a luptat să supravieţuiască şi, cum nu avea diplome cu care să se legitimeze, a simţit că trebuia să-şi construiască o personalitate originală. Imaginaţia ei uluitoare a excelat în soluţii. E greu de exprimat în cuvinte farmecul pe care îl exercita până la seducţie şi cum îşi atingea cu un instinct infailibil ţintele. Inteligenţa excentrică, exotismul vestimentar, expresia feţei, intonaţia vocii, felul în care se mişca, totul exercita o fascinaţie puternică asupra oricui. Ellen a fost o adevărată forţă a naturii, un spirit liber, independent, imposibil de clasificat. Viziunea ei pentru La Mama (dacă a avut vreuna) a fost aceea a unei uşi larg deschise spre lume - o atitudine riscantă, ale cărei consecinţe le-a suportat atunci când mai multe fundaţii americane i-au tăiat drastic bursele, acuzând-o că nu reprezenta teatrul american, fiind prea internaţională.

Odată, la Atena, singuri pe muntele Lykabethos, unde căutam un loc natural ca să jucăm Trilogia, Ellen a simţit nevoia să-mi povestească despre viaţa ei. Era la Chicago, măritată pentru a treia (sau a patra, sau a cincea?) oară, din ce în ce mai nefericită într-o atmosferă casnică monotonă, opresantă, când un semn, cum spunea ea, venit de sus (Ellen a fost o catolică practicantă toată viaţa) i s-a arătat: a început să-şi piardă părul, apoi s-a îmbolnăvit grav şi, în ciuda pronosticurilor, s-a însănătoşit. Convinsă că de sus i se cerea o schimbare radicală, cum a ieşit din spital a decis să părăsească tot - casă, familie, stabilitate. Nu avea niciun plan, nicio idee, aşa că a dat cu banul şi a ajuns la New York. Nu cunoştea pe nimeni, dar a intrat în Catedrala Saint Patrick's, a aprins o lumânare şi s-a rugat pentru ajutor. La ieşire, a văzut (ca pe un alt semn) celebrul magazin Saks Fifth Avenue. Câteva minute mai târziu era angajată. A fost mai întâi liftieră. Altcineva în situaţia ei, în anii '50, s-ar fi resemnat cu acel job. Dar nu Ellen! Mi-o imaginam în cabina liftului ca pe o scenă, captând atenţia clientelor bogate. Nu a durat mult până când o creatoare de sutiene de lux i-a propus să lucreze pentru ea. A început de la tăiat fire şi tipare, dar foarte curând, fiindu-i remarcat talentul de designer, a fost promovată să creeze ea însăşi rochii pentru Saks. Ellen se mândrea că a fost singura femeie (şi în plus de culoare) "cu două rochii selectate pentru festivităţile de încoronare a Reginei Elizabeta II"! Chiar aşa o fi fost?! O ascultam cu gura căscată şi nu puteam şti dacă era realitate sau fabulaţie. Cu ea nu erai niciodată sigur unde se situa graniţa dintre adevăr şi basm fantastic.

Cum a ajuns de acolo la teatru? Ei bine, cum îşi cumpăra materiale pentru rochii din Lower East Side, într-o zi a văzut pe 9th street inscripţia "subsol de închiriat" şi s-a gândit să-l amenajeze ca showroom pentru noile ei creaţii vestimentare. Dar s-a întâmplat ca fratele ei, care scria piese de teatru, să i se plângă că nimeni nu i le pune în scenă. Atunci, deşi nu ştia nimic despre teatru, i-a spus cu certitudine că noaptea subsolul ei va deveni teatrul lui şi i l-a pus la dispoziţie. "Nu avea nici duşumea, nici toaletă, nici canalizare, dar (se mândrea ea) - era beautiful!" Agitaţia nocturnă şi multul zgomot la subsol nu erau şi pe placul locatarilor imobilului, aşa că au chemat poliţia, acuzând-o pe Ellen că ar fi deschis un bordel. A fost arestată de două ori până s-a dovedit că acuzaţiile erau false. Cine ar fi crezut atunci că în acel presupus bordel se năştea mişcarea off-off Broadway, care a avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea teatrului de avangardă din America?! În subsolul fără duşumea a început să fie scrisă istoria unei noi aventuri artistice...

*) La invitaţia editurii Polirom, Andrei Şerban pregăteşte o carte de portrete ale unor artişti cu care a colaborat (printre care vor figura o parte dintre eseurile apărute pe LiterNet). Portretul integral Ellen Stewart va putea fi citit la publicarea cărţii în toamna lui 2021.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus