august 2021
Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2021
Secţiunea online a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (program aici) oferă şi în 2021 o serie de spectacole, o parte dintre ele gratuite, iar până acum ele se impun prin subtilitate şi prin incandescenţa interpretărilor. Întâia zi a festivalului (20 august 2021) ne-a delectat cu Fen Mo, un spectacol de dans contemporan în care fascinaţia dragostei pentru arte străvechi (divinaţie, pictură în tuş, caligrafie - cu irizările lor transcendente) se arată în volutele şi tablourile fluide imaginate de talentaţii artişti ai Academiei de Dans din Beijing. A doua zi (21 august 2021) a lăsat să se strecoare spre noi un alt tip de lume, alcătuită din linii ceţoase, în ambiguitatea cărora pierderi şi regăsiri întind poduri care niciodată nu reuşesc să unească până la capăt oamenii sau să micşoreze sensibil distanţele.

Profili incerti / Uncertain Outlines începe cu o scenă aproape goală (regia, scenografia, video şi costume: Andrea Piazza), de un rafinat minimalism, şi stârneşte de la primele cadre atenţia. Un bătrân îngenunchează ca în faţa unui altar lângă o mică noptieră plină de semne ale amintirii (poze, o lumânare cu pâlpâit neliniştit)... Îl vedem întors cu spatele şi apoi, când se răsuceşte lent către public, ce surpriză!, locul lui e, ca prin minune, luat de un tânăr. De un tânăr... bătrân. Pentru că gesturile, privirile grele, ticurile, vocea răguşită, şoptit-gâfâită, mişcările tremurate sunt cele ale unui om împovărat de ani, de trecutul lui cu necontenite balansuri între real şi ireal care începe să palpite odată cu apariţia unei jurnaliste cu nume de legendă: Ginevra. Nicola este obiectul cercetării ei, omul puţin nedumerit, binevoitor, de o paradoxală inocenţă, rămas deseori în suspensii de gând, de cuvânt, pentru că - încet-încet ni se revelează - bătrânul este atins de maladia uitării iremediabile. Chipul lui proaspăt şi parcă mereu cumva surprins roteşte către exterior, derutant şi sfâşietor, clipă de clipă, oglinzi din interiorul cel mai profund, cu apele lor tulburate. Timpul discordant curge în cadenţele unui altădată către un prezent în disoluţie, într-o tensiune vibrând de amărăciuni, de energiile unor imposibile reîntâlniri, de o fericire a cărei văpaie e înteţită de speranţe dezicându-se prea iute în retrageri ce nu pot decât să doară. Ca şi cum lumânarea şi-ar fi aprins flacăra fragilă deasupra trecutului, umbre se furişează în cameră prin înregistrări de arhivă din cel de Al Doilea Război Mondial când Nicola avea mai puţin de douăzeci de ani şi era invadat de gustul iubirii, al vinovăţiei, de urmele de neşters ale traumelor - totul pe un fundal de legendă, cea a Cavalerilor Mesei Rotunde plăsmuiţi ludic de el (vai, trădătorul Lancelot) şi de fraţii săi de-abia ieşiţi din copilărie, dintre care unul, Filippo, mai frumos decât ceilalţi, mai nobil, un erou fără teamă şi fără prihană, cunoaşte un tragic sfârşit.

Interpretarea intensă a jurnalistei (Giulia Amato în rolul Ginevrei Colombo) intră în contrast viu cu lentoarea bătrânului - uneori distrăgând, dar alteori sporind cu nuanţări fine drama care se desface pe planurile etern mişcătoare ale vremurilor, cu ritmuri încordate de imprevizibile fluxuri şi refluxuri. Nicola îşi aminteşte de iubiri pierdute cu o tandreţe luminoasă ("Soarele, mierea şi vara nu sunt nimic. Sunt la fel ca noaptea, chiar mai rău în comparaţie cu ea"... "Era însăşi graţia, ea era izvorul..."). Frazele neterminate duc într-un spaţiu în care cuvintele nu mai pot ajunge oricât ar încerca. Modul în care un tânăr poate ajunge să trăiască natural în gesturile unui om bătrân dă senzaţia neliniştitoare că acele zvâcniri ale sfârşitului sunt mereu în noi. O pricepere aparte se vădeşte în interpretarea lui Emanuele Righi, cu filigranuri în care destrămarea înspre moarte pătrunde cu şerpuiri întrebătoare, cu emoţia înţelegerilor târzii.


Din cauza bolii, insule dese de neclaritate străpung pânza discuţiei şi brusc şuvoiul de vorbe duce totul către realităţi paralele care se perindă cu o deconcertantă dezinvoltură. Trecutul ca fantezie, cu magice colorituri de poveste, împinge uşile către un alt timp, dar amintirile se poticnesc de praguri pe care nu le vor putea trece niciodată, lăsând doar fragmente disociate să ajungă la bătrân, care le filtrează prin mintea lui din ce în ce mai năpădită de contururi şovăitoare.

E un text bun, dens, cu idei provocatoare, ivind câteodată acel "nevăzut" pe care arta ne face să-l întrezărim în momente furate trecerii, de o inspirată teatralitate care te face să simţi că vorbele se mişcă între scenă şi spectatori ca nişte animale hăituite, de care te ataşezi, pe care ai vrea să le ocroteşti de propria vulnerabilitate angoasantă. Ar merita cu prisosinţă ca această piesă (scrisă de Stefania Buraschi) să fie montată în România. Doi-trei actori, o scenografie simplă (în cazul acesta cu linii elegante şi inedite, cutii îmbrăcate pe care sunt schiţate profilurile unor mobile cu o uniformitate ingenioasă care stabileşte de îndată un stil), un univers în care mijloace diverse (desene animate, proiecţii video) se întrepătrund lin cu vorbe pline de adevăruri, de farmec şi nostalgie, declanşând ricoşeuri care învăluie totul în ceţurile unei poveşti care ar vrea să vindece, dar nu reuşeşte decât să răscolească... iată eşafodajul discret pe care se ridică impresii memorabile. "Praful e frumos şi trist", spune Nicola ştergându-l de pe mobilă, sau poate doar ridicându-l în aer pentru o ultimă reprezentaţie a abia-vizibilului în lumina care paradoxal îl saturează de mister. Sunete de orgă acompaniază potrivit un final care deşi pare închis între patru pereţi, limitat, păstrează acordurile largi, maiestuoase ale unei vieţi trăite constant, când cu candoare, când cu înverşunări, în căutarea unui sens.
"E trist, dar e şi frumos.
Ce e frumos?
Fiorii, aici pe piele, pentru ceea ce ai pierdut...
... Aş vrea să adorm aşa.
"


Cu un gest de o sfâşietoare tandreţe către Ginevra a cărei istorie se ţese în straturile cele mai personale ale vieţii sale, bătrânul (Angelo De Maco) revine la singurătatea lui veştejită în care va adormi în curând. Nu înainte de a ne fi spus că iubirea, trecerea, suferinţa pot mereu glisa prin neaşteptate spărturi în timp, spre tărâmuri de o inefabilă, dureroasă frumuseţe.


Civica Scuola di Teatro Paolo Grassi
Profili incerti / Uncertain Outlines
Text de: Stefania Buraschi
Regia, scenografia, video şi costumele: Andrea Piazza
În distribuţie: Giulia Amato, Emanuele Righi Cu participarea lui Angelo De Maco
Desene: Greta Scainelli / Muzica: Filippo Ripamonti, Associazione Cori Piemontesi / Dirijor al corului: Salvatore Sciammetta / Muzica pentru lăută: Massimo Trivelloni
Animaţia: Elena Baldoni, Jacopo Ghilardi, Alessandro Grimaldi, Greta Scainelli Foto: Matei Octav / Creaţie video: Matei Octav, Michele Mostacci, Matilde Polizzi
În parteneriat cu: Civica Scuola di Cinema Luchino Visconti - Corsi Multimedia e Animazione, IRMus - Civica Scuola di Musica Claudio Abbado.



Descarcă programul indoor şi online, respectiv outdoor al FITS 2021 aici şi aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus