noiembrie 2021
Festivalul Naţional de Teatru, 2021
Interesantă şi incitantă interferenţă între antichitatea greacă şi actualitatea românească oferă compoziţia teatrală după Euripide, Bacantele, producţie pandemică "fără mască" a Teatrului de Nord Satu Mare, trupa "Mihai Raicu"! "Rescrierea" textului aparţine Mariei Manolescu şi regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu, tandem artistic, iată, pus să reimpulsioneze mituri şi să demoleze tabuuri clasicizante, în apriga dorinţă de conectare la problemele fierbinţi ale prezentului colcăitor. Similitudini în oglindă, care fac posibilă translaţia scenică, sunt subliniate şi augmentate treptat, de-a lungul reprezentaţiei, dovedindu-şi valabilitatea şi savoarea.

Tiranul Pentheu, regele Tebei, conduce cu mână de fier cetatea întocmai aşa cum instalarea legilor pandemice sugrumă libertăţile cetăţeneşti. Ambiguitatea dionisiacă dă culoare delirantă confuziilor stratificate în arealul politic şi social actual. Premoniţiile lui Dionysos ("Nu vreau să ascund urgiile ce vor lovi acest popor") converg cu avertismentele pesimiste ale analiştilor noştri politici. Ritualurile orgiastice iniţiate de adeptele lui Dionysos, bacantele, se suprapun peste exaltatele manifestări ale susţinătorilor politici luaţi de voal, fanatizaţi din te miri ce. O congruenţă tematică iese la iveală din învălmăşeala frenetică a jocului dublu.


Bacantele (fără mască), venite din nordul teatral, se revarsă peste peisajul împietrit în derută şi confuzii interminabile al unei Românii în prag de colaps şi poposesc în curtea Muzeului de Artă Satu Mare spre a se face auzite până nu e prea târziu. Ţinta provocatoare a spectacolului merge în paralel cu spiritul iconoclast al lui Euripide, cel care face un pas lateral din canon arătând omul cu defectele şi suferinţele lui, fără să se constituie într-un manifest politic zguduitor. Deşi tragedie la origine, piesa se interferează inocent cu comicul fluctuant, devenind în viziunea realizatorilor o feerie vaporoasă şi tendenţioasă, pervers extrapolată din substanţa mitului în gingăşie politizată parodic. Mixtiunea antic-prezent e trecută prin relaxatele acolade ale autohtonizării ilare, păstrându-se parţial tonalitatea declamativă a replicilor şi redă ambiguitatea dionisiacă oglindită în replici provocatoare de tulburări în rândul psihismului colectiv. Când universul menadelor e inundat de trucurile actualizării, reţeaua de semnificaţii se adânceşte în tehnicism parodic, diluat şi preluat în mai multe secvenţe.

Conflictul dintre Dionysos (zeu sau om) cu Pentheu, regele Tebei, e repartizat şi jucat pe două culoare din curtea muzeului: zona "cetăţii" şi zona "muntelui" unde se refugiază femeile ademenite de vraja halucinogenă a vinului. Vrând să-şi impună cultul orgiastic, Dionysos se răzbună pe Pentheu care interzice dansurile rituale şi vrea să-l distrugă. Agave, mama lui Pentheu, atinsă de nebunia dionisiacă, îşi ucide fiul, ajutată de celelalte bacante dezlănţuite. Aceasta este răzbunarea lui Dionysos, nucleul tragediei. Intenţiile zeului dănţuitor se îndreaptă spre spargerea cutumelor, a normelor străvechi, stabilite de raţiune şi vizează introducerea iraţionalului. Pentheu nu se lasă şi declară că "Dionys nu există, e (în termeni engleziţi) fake news".

Cele cinci ipostazieri ale lui Dionysos pornesc acţiunea de demolare a "normalităţii". Aceste instrumente ale întruchipării dezmăţului (costumate adecvat) încep cu jocul sarcastic al votului, probând calitatea de zeu a celui batjocorit de popor, calitate nerecunoscută de regele Pentheu. Puternicul Dionysos este Andrei Stan, care se prezintă jovial, folosind şi câteva cuvinte în limba maghiară. Tânăra Dionysos este Raluca Mara, purtătoarea de cuvânt a grupului. Lucrătoarea sexuală Dionysos este Crina Andriucă, îmbrăcată / dezbrăcată în aşa fel ca să-i pună în evidenţă senzualitatea. Bahicul Dionysos este Romul Moruţan, cel ce poartă un ciorchine de strugure în loc de barbă şi Dionysos-mască este Ioana Cheregi, doldora de nuri şi mişcări lascive. Carmen Frăţilă în Agave domină spaţiul de joc în momentele prefinale. Scurte şi eficiente sunt apariţiile lui Ciprian Vultur în rolul Cadmos, bunicul uman al zeului. Poveţele profetului Thiresias se fac ecoul frământărilor mulţimii în gura lui Tibor Székely. Creatoare şi creatori de atmosferă turbulentă sunt bacantele (şi bacanţii!) cu mintea rătăcită: Roxana Fânaţă, Sergiu Tăbăcaru, Vlad Mureşan, Alexandru Odoroagă, Andreea Mocan, Cristina But şi Yvette Princz.

Decorul conceput de Răzvan Chendrean încearcă să cuprindă bipolaritatea stilistică desemnată de coagularea elementelor prezente în teatrul antic şi glisarea în factologia prezentului. Muzica (Stike Molnar împreună cu Cári Tibor) şi coregrafia (Roxana Fânaţă) balansează eficient între aceste extreme.

Actorii au câte un tirs în mână ca şi alte victime ale psihozei colective. Unii au înfiptă în vârful tirsului, printre frunzele de viţă de vie, câte o plăcuţă lucioasă pe care scrie LIBERTATE. Deseori avem impresia că asistăm la un miting în care mulţimea dezlănţuită scandează de zor, cu patos autentic Libertatea e cu noi, România e cu noi, Diaspora e cu noi, Jandarmii sunt cu noi, Dionys e cu noi etc., ceea ce ne introduce în miezul unor evenimente recente, aşa încât Grecia devine pe nesimţite România. S-ar părea că aceste lozinci şi localizări sunt prea îndrăzneţe pentru structura de ansamblu a reprezentaţiei. Dar şarja insinuărilor continuă. Bahicul Dionysos urcă în duba jandarmilor, Pentheu (Cătălin Mareş) e şeful Jandarmeriei iar Dionysos, capul răutăţilor, interpretat de Romul Moruţan e hoţul periculos care trebuie încarcerat, scos din scenă. Intră şi duba în curtea muzeului, apar şi cei doi jandarmi, Andrei Gîjulete şi Sergiu Tăbăcaru, îmbrăcaţi în uniformă şi execută ordinele. De altfel, timpul este condensat în sinteze simbolice derivate din valul de proteste, toate turnate în componente cu evident luciu ludic sau eseistic. Ludic: "Andromaca mulge vaca" se cântă isteric. Eseistic: Nietzsche, agent al nebuniei dionisiace, agăţat la gâtul unui cal, se vaită printre lacrimi "Mamă, sunt prost". Şi replica e repetată de mai multe ori ca un refren al disperării şi neputinţei. Aceste găselniţe sunt părţi ale discursului extins textual ce defineşte dimensiunile delirului. Un delir susţinut, multiplicat de "vocile diasporei sau anti-mască", cele care resping distanţarea spaţială în timp de pandemie, căci nebunia femeilor e semn că molima a pătruns pretutindeni. Sunt adaosuri care conferă complexitate discursului şi repun intertextualitatea în drepturi fireşti. Asistăm la sărbătoarea sau sărbătorirea burlesc-tragică a ambiguităţii triumfătoare, a derutei, în care mulţimile dănţuiesc pe muzică ritmată românească, folosind măşti tradiţionale (nu sanitare) ca cele întrebuinţate în alte timpuri de irozi.

Coloritul costumelor şi frumuseţea măştilor realizate de Cristina Milea încântă privirea, dau senzaţia unui carnaval încropit la repezeală. Lăsate în urmă sunt modelele de neegalată austeritate, create de Andrei Şerban şi Silviu Purcărete în operele inspirate de teatrul antic. Poate mai apropiată este maniera intruziunii în magma actualităţii folosită de Andrei Şerban în Oedip-ul său din 1995 cu aluziile la comunism, nazism şi "răscoala" minerilor. Oricum, realizatorii au asimilat atari experienţe.

În ansamblul lui, spectacolul este un conglomerat de acţiuni scenice explozive, derulate dinamic, închegat, fără respiro. Lanţul evenimentelor conferă un stil fluent şi pitoresc acţiunii. În spectacologia piesei, un loc important (pur subiectiv) îl ocupă în memoria mea montarea lui David Zinder din 2005 la Teatrul Maghiar din Cluj, o viziune axată pe forţa personajului colectiv conturat de bacantele îmbrăcate în albul absolvirii de păcate. Nu întâmplător în spectacolul sătmărean se face aluzie la această izbăvire: "Ce bine ar fi să avem un zeu adevărat, un zeu al comuniunii care ne iartă păcatele".

Gloatele obsedate de magia libertăţii depline, strigă, animate de speranţe iluzorii "Dionysos e cu noi" aşa cum strigau "Armata e cu noi." Chiar aşa să fie? Adus atât de aproape de adepţii lui nedeclaraţi încă, te întrebi: Dionysos e cu noi sau în noi? Şi din când în când răbufneşte în agora îmbrăcând forme violente, sălbatice.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus