mai 2022
Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, 2022
Motto: "La început, a fost cuvântul"...

... de fapt, gândul. Iar acesta se exprima prin idei. Care, abia pe urmă, s-au concretizat în cuvinte... cu limitele lor: (verba volant) și, mult mai târziu, scripta aia care manent. Scenariul lui Adrian Sitaru, ridicat pe scenă și condus tot de el, are curajul să se înfigă și să scormonească util, inteligent, provocator și amuzant, tocmai în această inserție fundamentală a comunicării inter-umane.

Într-o structură secvențială, poveștile aduse pe scena de la parter și redate pe ecranul de la etajul superior (în versiune 2D) adună, coagulează, inflamează, dezagregă și par a recompune, într-un final cu tâlc aiuritor, un amalgam de povești mărunte care se contorsionează, se expandează și se pulverizează în mărunțișuri sentimentale, în iluzii sau fobii. Adunate în jurul unei mese care suportă multe funcții (spațiu intim, atelier de lucru, podium, ring de lupte, tribună sau masă de operații), personajele se află în căutarea sensurilor multiple ale existenței, a reprezentărilor personale asupra acesteia și, în fond, a propriei identități.

Relativitatea aspectelor (totuși, fundamentale) discutate este subliniată, într-o primă instanță, prin unghiul de abordare fizică, dar și intelectuală. Ceea ce vedem desfășurându-se la nivelul de bază, ca teatru-teatru, ne apare în timp real și pe ecranul de deasupra. Acolo unde poziția camerei de filmat este, însă, diametral opusă celei în care se găsește spectatorul! Așa încât, fața devine spate, dreapta - stânga... luați de alegeți ce vă convine. Același și, în același timp, cu totul altceva. Nu am cum să contabilizez opțiunile publicului dar, după cum se desfășoară lucrurile în ultimii vreo zece ani la nivelul spațiului public, concomitența dintre direct și reflectat se tranșează îndeobște în favoarea celui din urmă. Că e mai mare, mai colorat și pare mai apropiat.


Raportul teatru - cinema nu mai apare dihotomic, ci complementar, chiar dacă înlocuirea tinde să modifice raportul de forțe dintre direct și reflectat. Sub pretextul unei repetiții la masă, în vederea realizării unui film, discuțiile dintre participanți se aprind, amestecând aproape funambulesc idei și impulsuri, argumentele cu speculațiile, adevărurile cu părerile. Noțiunile răvășite acolo, pe masa de lucru, calcă vârtos prin ceva filosofie (liberul arbitru, vinovăție și responsabilitate individuală) se dau sprinten peste cap și ajung la exemple și justificări grave sau caraghioase, la incriminări directe, unele exacerbate până la violența fizică. Pulsează acolo un amalgam de situații, afirmații și acuzații demn de un neo-Turn Babel. Pasiuni și culpabilități mai mult sau mai puțin mascate se intersectează - incitant, până la degenerarea în confuzional - dinspre realitatea ficționată către sensibilitățile omenești ale fiecărui personaj. Toți se observă, se confruntă cu visele, cu fricile sau cu impulsurile personale și participă la masa credală pe care o reprezintă, la urma urmei, orice operă de artă îmbogățită cu rezultatul acestor frământări. Din păcate, de la relativitate se poate ajunge prea repede la relativism, cu (d)efecte periculoase, posibil chiar devastatoare la nivelul conștiinței, dar și al realităților sociale. Dualitatea individ - personaj înseamnă nu altceva decât condiția artistului. Și cum, după anumite, canoane, filmul (fie el și viitor) are nevoie de eroi, aceștia se auto-generează din cuvintele script-ului dramaturgic. Ne aflăm în ceea ce s-ar putea numi "marea iluzionare" asemănătoare, dar totuși mult diferită de splendida (și desueta, azi?) "La Grande illusion".

"Voi nu credeți ce vedeți, dar vedeți ceea ce credeți că vreți să vedeți", îi acuză - îndreptățit - unul dintre personaje pe prietenii cu care este obligat să colaboreze la realizarea proiectului artistic ce se zbate în chinurile facerii. De aici și importanța cuvântului scris; cel care - dacă nu garantează - măcar responsabilizează pe cel ce și-l asumă. Tot de aici și scepticismul, care poate fi însă nociv, dacă nu chiar catastrofal pentru oricine exagerează, cu riscul de a rămâne împiedicat / ferecat în literă, nu și în spirit. Precizie? Da. Claritate? Desigur - niște deziderate deloc relative și, totuși, primejdioase. Omul acela, care nu crede decât în ceea ce citește, își asumă primejdia limitelor, opusă laxității de care se bucură aprofundarea sensurilor și interpretările. Cuvintele pot fi scoase din context, și atunci se pot transforma în alt-ceva, uneori chiar în negativul lor. Ce ne poate salva? Buna credință și iubirea. Asta nu scrie nicăieri în textul lui Sitaru, dar se percepe, se simte. Credem sau nu credem în ele?...

Urcat pe scenă și pe ecran, textul devenit spectacol are nerv, e plin de nuanțe, uneori de umor subtil. Problema adevărului intermediat profesionist, falsificat și acreditat fusese premiată cu ditai Oscarul, decernat Chicago-ului făcut acum fix 20 de ani de către Rob Marshall. Iar pendularea între masa de pregătire / repetiție și universul fictiv, mereu întrepătrunse, mi-a amintit Secvențe-le lui Tatos, de acum 40 de ani. Numai lume bună! O idee interesantă, greu de combătut sau de neglijat: hazardul atât de propriu vieții, dar și firii umane îngreunează fixarea în forme. Dar și când izbutește...! Textul scris se îmbogățește continuu, evoluează spre alt-ceva, care este spectacolul. Adevărul artei, superior, prin esențializare, formei originare. Atmosfera de ferventă căutare este bine realizată, interpreții trepidează, aproape dau în clocot, măștile cad, apoi sunt recuperate, uneori schimbându-și stăpânul. Atmosfera coagulată grație scenografiei limpezi, aerisite și funcționale (în linii simple și unghiuri drepte, de o geometrică sobrietate) concepută de Velica Panduru găzduiește primitor personajele. Acestea, jucate cu aplomb de o trupă omogenă, bine conectată la ideile textului, așa cum sunt valorificate prin concepția regizorală, aduc prospețime, ritm și chiar o încărcătură de frenezie colectivă, așa cum stă bine oricărei trupe care se împlinește în realizarea unui spectacol cu totul deosebit, chiar admirabil și... aplaudabil.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus