august 2022
Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2022
High on diesel and gasoline
Psycho for drum machine
Shaking their bits to the hits, oh

Drag acts, drug acts, suicides
In your dad's suits you hide
Staining his name again
Cracked up, stacked up, twenty-two
Psycho for sex and glue
Lost it to Bostik, yeah

Shaved heads, rave heads, on the pill
Got too much time to kill
Get into bands and gangs, oh

Începe Ideo Ideis 2022. Suede se aude acum în sala noului Centru Multifuncțional pentru Tineri din Alexandria. O scenă înaltă, o sală micuță, dar cozy, o investiție, o dimensiune nouă, că nu degeaba anul ăsta festul te cheamă să (re)descoperi, adică să descoperi, dar cu un re în față. Ceea ce știai deja nu mai e ceea ce a fost când deja știai. Sunt câteva lucruri care alcătuiesc un mecanism funcțional prin care Ideo rămâne Ideo peste timp, sunt oamenii care fac din Ideo Ideo, de fapt. Și nu contează nimic altceva.

Here they come
The beautiful ones
The beautiful ones
La, la, la, la

A trecut vremea în care Ideo mă găzduia ca participant. Am trecut și prin vremea (pandemică) în care trupele noastre (pentru mine fosta trupă, Atelierul de Teatru, Botoșani) găzduiau edițiile de capsule Ideo, întâmplate în orașele trupelor selectate. Între timp, brandul Ideo a crescut, a apărut tabăra de film, s-a extins și la nivel comunitar, acum există pe toată perioada anului workshopuri similare cu cele întâmplate în fest, pentru persoanele din Alexandria. Plus parteneriate de producție a unor spectacole de teatru.

Și vreau să vă vorbesc puțin despre cum am simțit reîntoarcerea în festival, crescând și eu, crescând și el, crescându-mă, la rândul lui, încercând și eu să-l cresc, la rândul meu. Și vreau să vă vorbesc puțin despre dragostea de fest în toate fazele ei.


Ochi dulci.

Sunt a unșpea. Vin cu trupa de teatru la Ideo. Vedem piscina aia toată ziua lângă noi la corturi. Sărim. Suntem căutați. Ne scufundăm. Așteptăm seara, partyurile. Nu vorbim multe, e muzica tare. La un moment dat e liniște de seară cu stele. Ne grupăm pe șezlonguri. Oameni cu aceeași pasiune. Oameni cu pasiuni diferite pe lângă aceeași pasiune. Caterincă. Provocări tâmpite, pe care acceptăm să le facem oricum, cu capul înainte. Dragostea de festival. Să te furișezi după ce se dă stingerea. Către șezlonguri retrase, către alei întunecate, către stele și locuri din care sunt ele vizibile, către dușurile comune. Să te trezești în alt cort și să cunoști în dimineața aia o trupă nouă. Nu am simțit niciodată competiție la Ideo Ideis. Ca participant, membru de trupă, faci întotdeauna ce faci, teatru, de fun, în numele lui, miza e relativă, tu nu. Faci teatru să te bucuri, și nu uiți asta. Asta crește un festival. Oamenii cresc un festival. Noi, cei care am crescut în el. Și față de care simțim o nevoie să-i dăm înapoi iubire, devenind iubitori a ceea ce ne-a învățat să iubim, devenind actori, scriitori, spectatori (e super important), apreciatori, cochetatori, uneori, devenind oameni cu o latură care nu se mai grăbește atât de tare în noi să crească, dar totuși crește.

Ochi dulci -> Încercăm ceva.

Am vrut să rămân aproape de fest când am terminat liceul. Prin el, prin conjunctura asta, am început să scriu, am cunoscut oameni cu care acum lucrez, de ani buni, de la care învăț multe pe partea asta. Simt să rămân aproape de Ideo și acum.

E checkpointul după care ni se măsoară verile. E cel mai underground, cool și nișat brand de tricouri ever, un fel de a te recunoaște cu cei care-ți sunt realmente străini, un început, un zâmbet, știm locul ăsta. E de-ajuns, ne înțelegem sigur.

Pe lângă toate astea, Ideo e printre cele mai complexe exerciții de sine, conceput nu pentru actori, ci pentru oameni, și nu de actori, ci de oameni. E un flex, da. E un brand, sigur. E o meteahnă hipsterească, 100%. Dar e locul în care poezia ta nu mai e ciudată, banală, cringe sau ce doamne ia-mă mai e și asta(?!) Locul în care poți să fii ce ascunzi în locurile în care nu simți că ai aparține, locul în / de care realmente aparții.

Here they come
The beautiful ones
The beautiful ones
La, la, la, la

Așa că, după liceu, mă lipesc de LiterNet și-mi caut vara locul înapoi în festival. Am acoperit și edițiile pandemice Ideo Ideis, cele "la distanță", capsulele. În 2022 trebuia să revin, mai ales că se și relua un format familiar, sau cvasi-familiar, oricum, autentic.

Ajung dimineața în gara din Alexandria. Sunt 5 ani sau mai bine de când nu am mai dat pe aici. Nu mai sunt participant. Am venit pe tren cu două trupe, Act Bacău și Gong Roman. Trupe din care, la vremea mea, aș fi cunoscut pe toată lumea. M-am simțit nu neapărat bătrânul arțăgos, cât copilul ăla în adânc supărat c-ar vrea să mai fie și mai e nu. Mă uitam de fapt la noi, Atelierul mare, și ne recunoșteam în fiecare râset de pe tren, în apropierea asta, nu exersată, ci simțită. Dar vedeam acum niște copii cu mult mai maturi decât mi se pare mie acum că eram.

Merg pe jos până la cazare. Unele lucruri se schimbă, altele lucruri nu se schimbă niciodată. Mă opresc în Conciato cu bagajele. Eu, pisicile și Bobo (Bogdan Bogdănoiu, cu care am împărțit niscaiva festuri în Atelierul) deschidem bucătăria. Bogdan e în echipa de organizare acum, și el rămas aproape de Ideo Ideis. Avem felurile noastre diferite, dar care totuși ne aduc împreună aici. Și-mi dau seama că am crescut amândoi când văd despre ce discutăm acum, la masă. Suntem adulți și mă sperie gândul ăsta.

Și după îmi pică fisa.

Să orbitezi pe lângă Ideo Ideis după ce ai terminat. Unii ar putea zice despre asta că e un semn de copilărie. Sunt de acord cu ei, dar copilăria asta nu contrazice maturitatea. Ne întoarcem la dragostea de festival, dar acum se simte a fi o dragoste mult mai așezată și mai matură, dar nu trecută, ci mai bine zis aleasă și cultivată, așa cum alegi să rămâi alături de cineva chiar și după cei trei ani generici ai lui Beigbeder. Și nu e nici platonică, e mai degrabă de(d/l)icată. Abia aici vine partea în care muncești pentru ceva în care crezi, un vis pe care l-ai avut întotdeauna. E un sentiment de liniște în ființă asociat inspirat cu întoarcerea acasă, în (p/c)ântecele mamei.

Here they come
The beautiful ones
The beautiful ones
La, la, la, la

Deci da, evident că nu e la fel. Evident că am crescut. Dar încă îmi vine bine. E alt raport. Mă uit cu drag la trupele venite. Dar nu m-aș întoarce. Am un drum în față, cât o mai fi pe aceeași direcție cu reperul verilor mele de licean. Și oamenii cresc. Și un fest. Poate de-aici și (Re)descoperă. Tema de anul acesta. Adică descoperă, cu un (Re) în față. Să vezi tot ce știai deja, și tot să te surprindă. Să nu mai știi ce știi. Și să (doar) simți.

Vine seara. Vine deschiderea. Spațiul nou. Mai mic, mai intim, mai confortabil. Tu cât de nostalgic ești? Tu cât de mult ții la tradiție? Lucrurile se schimbă, tu te schimbi. Păstrează, din toate, ochii cu care priveai în liceu festivalul, asta e cel mai important. E o incursiune într-o adolescență târzie, o șansă.


Revin.

Vine seara. Vine și spectacolul invitat Sara/Mara, făcut de Apollo111 Teatrul în parteneriat cu Ideo Ideis, regia Bogdan Theodor Olteanu, văzut cu distribuția Ioana Bugarin, Mădălina Stoica, Ramona Niculae, Carol Ionescu, Alexandru Ion.

Hai să dau cu sala un pic, așa ex ante, să zic un soi de motto: E un spațiu nou pentru mine, care arată cât se poate de bine, e comod și intim, are scena înaltă & să fi fost faptul că am stat eu sus, la balcon, sau aerele condiționate pornite, sau câteva șușoteli de pe lângă, surzenia mea etc, măi, dar eu chiar nu am prea auzit. Ceea ce, parte bună, m-a determinat să stau aplecat spre față, urmărind să prind totul. E tare, dacă te gândești la asta ca la o tehnică de a nu adormi niciodată în scaun la vreun spectacol de teatru. M-a ținut acolo, prezent. Bine, mi-am și dorit mult să văd spectacolul.

Legat de ce ziceam cu șușotelile, acuma, eu am o chestie. Mi se pare un bullshit să-ți pui copilul să tacă la masă, de exemplu. Poate, stimulat fiind de mâncare, zice ceva nemaipomenit, pe care l-ai fi pierdut pentru totdeauna dacă i-ai fi interzis. Dar da, cred în respectul unui potențiometru verbal care să nu deranjeze receptarea altora. S-au dat dume bune din public oricum. Și puține. A funcționat acum.

Sara/Mara e un spectacol despre vloggeri și dedesubturile construcției unor preimagini de internet, unor vieți iluzorii. Spectacolul propriu zis promovează contrariul lucrurilor promovate în cadrul lui (badumptss), într-o formă demitizantă, pseudo-ironică, cheia de interpretare fiind un mulaj frust de sporire a conștientizării (awareness raising). Se apelează la un soi de aperçu al stereotipurilor vloggerilor, arhetipale, cunoscute în totalitate, păstrate autentic, nici nu pun sub lupă comportamente, nici nu le lipsește sensul, congruent cu sensul final. E o temă riscantă, totuși, se poate disimula într-atât încât să pici într-un kitsch specific consumerismului tocmai faux-promovat. Trebuie o măiestrie actoricească să nu pierzi din vedere supratema, contrastul. Iar aici, în Sara/Mara, contrastul este elementul de unitate paradoxală, generat de o actorie foarte bună, simplă, curată, înțeleasă și chiar delicioasă în context, echilibrată în tonuri, ritm, totul bine dozat, nimic împins prea mult înspre absurd, comic funcțional și lista poate să se deșire așa la infinit în urma mea fără zgomot. Pe bune, a fost un pic cam încet, pus pe seama sălii, cel mai probabil, în câteva dintre momente. Nu e o tendință generală, cu siguranță, sunt lucruri cât se poate de punctuale.

Scenografia e semnată de Alexandra Panaite. Aici pot să merg pe două chei de decodificare, dar la final oricum sper că o să se înțeleagă ce am înțeles și ce nu.


Cheia unu: În contextul unui studio de vlog prin care se perindă conținut cu potențial viral, nimic din ceea ce pare extra nu e, în realitate, prea mult. Am apreciat foarte tare luminile, realizate de Marius Nițu, am apreciat trecerile gândite pe lumini anume, cântecelele de la început (folosite ca intro-uri de vlog) mi-au plăcut per se, chiar dacă nu e tocmai una dintre rezolvările mele preferate, dar merge cu tema, cu vibe-ul de kitsch-vlog-arena, deci tot răul spre bine. Așadar, trecând la elementul inoculant al scenografiei, mormântul-multifuncțional, care devine epitoma multor spații de tensiune dramatică, ajungând până la paroxismul tensiunii dramatice în cele din urmă, ei, mormântul ăsta e acceptabil convențional în structura unui spectacol și despre grandomania vlogului în genere.


Cheia doi: Spre care, personal, sunt un pic mai aplecat, dar subiectiv vorbind. Mormântul-kitsch-vlog-istic e redundant, există un moment funcțional în finalul spectacolului, care e un soi de mimesis al Funeraliilor fericite, făr' de Mălăele, sau, de ce nu, chiar mimesisul unui Faust estetic de la sine putere. Celelalte câteva inserții / decupaje, scene din timpul funeraliilor s-au agățat de elementul central al scenografiei doar estetic. Mai apoi, am înțeles utilizarea elementului de scenografie pe post de scenă secundă, tip arenă, în care chiar actorii devin și public la momentele celorlalți actori. Dar cred cu tărie că asta nu e ceva care să necesite un reglaj din spațiu. Pentru mine, de spațiu nu e nevoie. Am fost atent la grimasele actorilor, la reacții, pentru mine a fost suficient. Cheia doi e cheia în care mă predau estetic în fața unei necongruențe a mea cu această criptă multifuncțională.

Dau un rewind mic, avem una bucată temă necesară, actuală, recurentă și controversată, parte promițătoare a rețetei ulterioare. Lângă un sincer: foarte bine pe actorie, superb, savuros, meritul lui Carol, Mădălinei, Ioanei, Ramonei și lui Alex, deplin al lor (deși sunt sigur că și în cealaltă distribuție (r)aportul e același, aștept să îl văd și atunci, poate pot să scot și un soi de privire comparativă, doar e vorba de Sara/Mara, până la urmă, care-i care?, care pe care.)


Mai apoi, aș merge sincer (și subiectiv, fără supărare) pe a doua cheie aleasă (dar puteți alege prima, ar putea fi la fel de plauzibilă), aia în care recunosc că obiectul-obiectelor în non-culoare scenografică e ușor astringent gustului meu. Contingentul mă duce cu gândul la utilitatea lui, la funcționalitatea lui, la unele explicații, dar ca soluție reală, ceva încă nu mă convinge pe deplin, cu siguranță ceva strict de ordin estetic.

De altfel, Sara/Mara e un spectacol de la care plec, sigur, cu niște actorie bună pe retină, cu niște convenții de lumini frumoase, tranziții și treceri care îmi plac (într-o cheie banală și pe care o caut foarte tare, de multă vreme, ei, iată!), plăcerea personală pentru spectacolul în spectacol, pentru scena în scenă, timp arenă cu 3 laturi din 4 posibile, pentru expunerea constantă, durațională a actorilor (pe scenă într-o pasivitate activă antrenantă îndeosebi pentru ei, dar și pentru mine ca spectator). De la Sara/Mara plec cu gândul să mai revin, și asta nu doar pentru că mai există o distribuție de care acum sunt curios, ci chiar și în forma în care e acum.

Post-spectacol e partyul la corturi, transformat de bătrânețea-mi prematură în câteva discuții de șezlong și retragerea către statul în pat, sportul preferat. Să nu uit și că sunt adult și că muncesc și să mă distrez mai ales făcându-le pe astea două. Una peste alta, o primă zi nostalgică de Ideo Ideis, dar și șocant de nouă și de fresh, de parcă nici eu nu mai sunt cine eram, de parcă sunt exact cine eram, dar întins acum într-un corp puțin mai mare. Here they come, the beautiful ones.


(foto: Larisa Baltă, Claudiu Popescu, Alexandra Iftime, Matei Bumbuț, Lavinia Cioacă)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus