Să recunoaștem cinstit, n-a fost singurul păcălit. Pe parcursul anilor care au urmat, omul a fost, însă, martorul cel mai apropiat și mai incomod al transformării / revenirii lui Putin la vechile năravuri și apucături. A înregistrat totul pe peliculă și banda sonoră, a montat, s-a lămurit. Când paharul se umpluse cu certitudini deloc îmbucurătoare, l-a părăsit. Materialele-document, filmate de el pe parcursul unui deceniu (incluzând și perioada campaniei electorale din 1999) le-a păstrat. Din ele a rezultat filmul Putin's Witnesses (cronici aici și aici), un inventar acerb al ascensiunii dictatorului spre ceea ce a ajuns azi. După care, om cu scaun la cap, a preferat să se mute în una dintre Țările Baltice... cât mai departe de zidurile Kremlinului și de hiper-gravitaționalele ferestre moscovite.
Greu de găsit o persoană mai potrivită spre a face și acest documentar-mărturie asupra invaziei rusești în Ucraina. Începând cu titlul, semnificația este crudă și inevitabilă: Frontul de Est a însemnat și pentru veritabilul nazist (un oarecare Adolf Hitler) obsesia, frica, groaza și - în cele din urmă - prăbușirea regimului său.
Filmul pe care OWR l-a inclus în selecția anului 2023 este de o sobrietate desăvârșită; calitate cu atât mai importantă atunci când vine vorba despre adevărul înfățișat, despre credibilitate și alte câteva mici chestiuni (luciditate, demnitate, respectul valorilor civilizaționale etc). Devenit el însuși un MARTOR (zic eu, important) în fața ororilor războiului, polono-ucraineanul-ex-sovieticul Mansky se simte implicat, atât moral, cât și afectiv, în ceea ce înseamnă frontul din estul Ucrainei. Cu temeinică răbdare (și probabil ceva șansă la filmare, căci un documentarist fără noroc...), el caută, găsește și rânduiește, prin montajul artei sale, o suită captivantă de episoade, de momente și de stări atât de autentice, încât îmi vine greu să le definesc cu vreun adjectiv - prea palid față de duritatatea, expresivitatea și emoția bine temperată a demersului său civico-cinematografic.
Martorul împotriva lui Putin și a războiului său se ferește și izbutește să evite cu multă grijă tot ce ține de groază, revoltă, patetism. Scenele descoperite pe câmpurile devastate de luptă, prin localitățile barbarizate de invadatorii ce se pretind creștini-ortodocși, alternează cu momente de normalitate recuperată (fie și parțial, și temporar) de dincolo, din spatele frontului. Pe de o parte, răniții sfârtecați de mine și obuze, căutați, recuperați și transportați cu grijă, cu calm și cu devotament spre spatele frontului; scenele din ambulanțe, de o duritate fără margini, sunt privite cu aceeași bărbăție, dar suferința și oroarea sunt tratate frust, fără nici un artificiu formal care să le amplifice, chipurile, efectul asupra privitorului din fața ecranului. Terifiant este și spectacolul tranșeelor părăsite, în fugă, de ruși... dar și ale caselor ucrainene ai căror locatari au dispărut... ca și cum n-ar fi fost. Dar, mai ales, iadul pământului răscolit de mortiere, în care sunt îngropate vitele surprinse la păscut, din care câteva încă mai mișcă, încercând cu disperare să iasă de acolo.
Pe de altă parte, normalitatea: scurtele treceri pe acasă ale formidabililor tineri luptători ucraineni, cu tot ce poate însemna un scurt răgaz se derulează calm, pașnic, aproape ca într-o altă lume: petrecere, umor, tandrețe, griji și planuri ale unui viitor mai mult decât incert, dar în care se crede cu aceeași tărie a deciziei de a-și apăra țara și a nu ceda forței brutale și absurde năvălită peste ea. Sunt citate (frumos) și marele film sovietic de război Zboară cocorii, al lui Kalatozov și Andrei Rubliov făcut de Tarkovski și interzis de cenzura sovietică - de ce? Pentru că artistul, același Martor iconar, respinge și acuză violența oarbă, sălbatică, fără sens. Biserica (la fel de pravoslavnică, pasămite) este prezentă și ea, dar nu prin afuriseniile patriarhului Rolex Kirill, ci "numai" prin botezul întârziat al pruncului ale cărui priviri mirate, în care ingenuitatea nu poate acoperi cu totul îngrijorarea față de viitor, par un ciudat revelator al prezentului crud.
Pe de altă parte, filmul surprinde cu atenție și măiestrie înlocuirea canoanelor, grijilor și planurilor cotidiene prezente în mentalul eroilor participanți la lupta națională, cu perspectiva realistă, chiar dacă uneori pesimistă, a lumii de după victorie: păstrarea ființei naționale este îngrijită prin înființarea și funcționarea băncilor de spermă - soluția de a asigura viitoarele generații în cazul că luptătorii nu s-ar mai întoarce de pe front.
Ce să mai spui? Că filmul emoționează și îngrozește în același timp? Da... și asta e adevărat. Important mi se pare, însă, că din el răzbate hotărârea solidă și lucidă a unei întregi națiuni să nu se lase călcată în picioare, subjugată, distrusă. Totul fără vorbe mari sau trăiri exacerbate ci... simplu, puternic, adevărat. Slava Ukraini! Mulțumim, gospodin Mansky, pentru mărturia oferită.