Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Trei nopţi cu Madox

Trei nopţi cu Madox - Vezi duhul sfânt făcut sensibil?


Teatrul Azi, iulie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru aniversarea lui Matei Vişniec (50 de ani, nu-i (de) glumă!), Muzeul Literaturii Române, a montat, proiect cofinanţat de ARCUB, Trei nopţi cu Madox. "Iar o şuşă", mi-am zis, destul de sastisit. Şi m-am dus, pe 26 iunie, căldură mare, cu inima îndoită, să văd comédia. Şi bine-am făcut. Pentru că ce am văzut, deşi făcut cu bani puţini, cu decor şi recuzită reduse la minim, nu a fost câtuşi de puţin o şuşă, ci un foarte frumos spectacol, unul adevărat.

Matei Vişniec are talentul de a spune lucruri grave în texte curgătoare, hazoase, care par uşor de înţeles, ştie să vorbească despre moarte şi despre Dumnezeu ca despre vecinul de peste drum. Dacă este sau nu un epigon al lui Beckett, cum ricanează unii, are mai puţină importanţă. Textele sunt bune, scrise bine, ţin şi la lectură şi la zicere pe scenă, sunt suficient de deschise pentru ca un regizor inteligent să le poată ridica fără a le trăda. Este exact ceea ce a făcut Mircea Marin, un regizor discret care are ştiinţa şi experienţa lucrului pe texte poetice, suprarealiste, absurde. În Trei nopţi cu Madox - text care s-a mai jucat în Bucureşti, la Comedie, în regia lui Dinu Manolache - Mircea Marin a făcut absurdul sensibil - actorilor, în primul rând, apoi şi nouă. Dar nu atât de sensibil încât să circumstanţieze excesiv textul, să-l închidă. În lectura lui, textul lui Vişniec propune mai multe feluri de raportare la miracol - aici, un anume Madox ubicuu, care spune fiecăruia exact ce i-ar plăcea să audă şi încă ceva în plus. Vedem acceptarea necondiţionată, jucată minunat de Constantin Cojocaru (Sezar) al cărui chip iluminat radiază bucuria simplă, fericirea de a fi venit în contact cu... nu ştie cu ce, "dar a fost frumos". Constantin Cojocaru joacă aici economic (e un spectacol de rotondă, se stă mult pe scaun), cu gestică redusă la minim, îşi foloseşte mai ales faţa şi vocea, ambele de o uimitoare expresivitate. Ce actor! Îi avem apoi pe cei doi bănuielnici, cei ce văd şi nu cred, sau, egoişti, nu pot accepta să împartă bucuria pe care o vor numai pentru ei. Alexandru Georgescu şi Mihai Dinvale construiesc un cuplu foarte credibil, adaugă fiecare nuanţe care individualizează două personaje, altfel, destul de înrudite. Alexandru Georgescu, cu modestia şi profesionalismul ştiute, face un barman (Bruno) înăcrit de viaţă, un învins, abia capabil să se mai bucure de ceva şi care nu vrea să cedeze nici un dram din târzia fericire pe care o presimte: decât şi la alţii, mai bine piară. E cel care se mişcă cel mai mult în spectacol, asigură relaţia dintre personaje. Iar când spun "face", vreau să spun că asta joacă (foarte bine) actorul, nu povestesc ce am citit, ci ce am văzut. Mihai Dinvale, foarte stăpân pe mijloacele sale, actor experimentat, autentic fără nici un efort, îi dă replica uşor visător, face cumva trecerea între neîncrederea agresivă a lui Bruno şi deschiderea totală a lui Sezar, echilibrează contrariile. Ultimul intrat în scenă este şi cel mai umil, un prăpădit din port, veşnic beat, care, şi el, ia lucrurile la modul cel mai firesc. Viorel Păunescu, un actor serios, dar, din păcate, prea rar folosit, construieşte un personaj foarte plauzibil (joacă bine beţia, dar parcă nu consecvent, are momente când iese din ea) şi aduce pata de culoare necesară în grupul bărbaţilor. În fine, femeia, o curvă obosită de viaţă şi meserie căreia Madox i-a promis, fireşte, că o ia cu el. Mirela Comnoiu Marin, şi ea o actriţă cu posibilităţi prea rar exploatate, se achită foarte bine de rol, are un lung monolog - poate prea lung în economia spectacolului, dar aşa-i textul -, pe care îl face nuanţat, pendulând inteligent între ridicol şi graţie. Cinci oameni mărunţi, îngrozitor de singuri, pentru care Madox poate fi ultima speranţă sau mântuirea sau ultima chemare... Textul şi spectacolul sunt deschise.

Într-un articol din Dilema veche (nr. 126), Alice Georgescu deplângea decăderea UNATC-ului, care a uitat cum se cresc "actori care să ştie nu doar să vorbească şi să se mişte pe scenă [...], ci să joace efectiv, adică să se prefacă a fi cutare personaj asumându-şi în mod credibil pentru privitor biografia acelui personaj, psihologia şi comportamentul lui, felul în care el intră în relaţie cu alte personaje; [...] regizori care să ştie nu doar să-i deplaseze pe actori de colo-colo, ci să construiască o lume - lumea spectacolului - rotundă şi împlinită, autonomă şi (pe cât cu putinţă) captivantă". Din fericire, regizorul şi actorii acestui spectacol au terminat mai demult Institutul, îşi ştiu foarte bine meseria şi fac exact ce visează Alice Georgescu: construiesc o lume adevărată, populată de oameni adevăraţi cu, între ei, relaţii adevărate. Ar fi mare păcat ca acest spectacol la care s-a muncit cinstit, cu dăruire, să piară, conform proiectului, după numai cinci reprezentaţii.



 Toate articolele despre Trei nopţi cu Madox


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer