Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Parisul la ora rusă sau două lecţii de teatru în doi timpi


Observator Cultural, iulie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În mod paradoxal, în cronica mea pariziană de astăzi am ales să vă vorbesc mai degrabă decît despre, să zicem, ultimele "succese" ale teatrului de bulevard francez, două spectacole venite din Rusia, care au adus o anume nuanţă de exotism şi parfum slav pentru publicul francez, mai novice în ale dictaturii şi în umor absurd, dar care pot interesa şi implica cu totul altfel publicul român, părtaş pînă nu demult al unor experienţe istorice comune. Am regrupat aici două cronici, difuzate pe postul în limba română al RFI-ului, în februarie 2007, în marginea unui festival de teatru, Le Standard idéal, aflat la cea de-a IV-a ediţie, fapt ce mărturiseşte deja o tradiţie pe cale să se instaleze, şi alte cîteva reflecţii, la începutul acestei veri, despre un spectacol, agreabil, distractiv, dar care are meritul, poate, de a ne ajuta să "respirăm" şi să supravieţuim cu un dram de voioşie într-o lume situată undeva între Dostoievski şi Ilf şi Petrov.


Viaţă şi destin - sau tragica ironie a unui standard ideal

Le Standard ideal, desfăşurat la Maison de la Culture de la Bobigny, "banlieue" din "centura roşie"[1] a Parisului, între 4 şi 25 februarie 2007, e un festival de teatru cu teză, un festival angajat, sau pur şi simplu un festival sensibil la ritmul timpului: în traducere, un festival ce înscrie teatrul în istoria contemporană, răscolind cenuşa unor amintiri recente sau îndepărtate, un teatru ce detestă indiferenţa şi unde pasiunile, ideile se confruntă violente, fără menajamente. Uităm prea repede, par să spună creatorii invitaţi, cu precădere din Europa de Răsărit, de la rusul Lev Dodin la neamţul Frank Castorf sau tînărul lor coleg, maghiarul Arpad Schilling. Ce spun astăzi noilor generaţii nume ca Stalin, Hitler, o generaţie ce a traversat cu hopuri societatea post-comunistă, alunecînd cu rapiditate spre o societate de consum frenetică? Nu am îngropat oare prea repede un trecut monstruos, idealizat de o nostalgie construită pe ignoranţă şi indiferenţă? De la această constatare a plecat regizorul Lev Dodin, născut în Siberia în 1944 şi care trăieşte şi lucrează la Sankt Petersburg. Cred că publicul român a putut vedea un alt spectacol al său, Cevengur, adaptare după romanul lui Andrei Platonov. Lucrînd cu actorii săi, studenţi la Academia de Teatru, Dodin s-a confruntat spre uimirea sa cu totala ignoranţă a unui trecut relativ recent, mai mult chiar, cu o anume nostalgie faţă de figura "tătucului" Stalin şi a epocii sale. Şi atunci, în faţa acestei transfigurări neaşteptate, a hotărît să monteze romanul lui Vassili Grosman, Viaţă şi destin. Scris în anii '60 ai dezgheţului în literatura post-stalinistă, dar care a răzbit cu greu la lumina tiparului, tradus fiind în Occident în anii '80, Viaţă şi destin este un roman fluviu, aşa cum numai scriitori ruşi, născuţi din "mantaua" unui Tolstoi şi al său Război şi pace, ştiu să scrie. O frescă epică gigantică, peste 800 de pagini, centrată pe bătălia de la Stalingrad - unde apare în derută şi nimicită o baterie de artilerişti români, pe care ruşii îi înjură de mamă, detaliu ce m-a făcut să tresar în fotoliul meu de spectator civilizat, dar ce vreţi, soldaţii vorbesc şi ei cum pot sau à la guerre comme à la guerre - şi care urmăreşte destinul unei familii, mai multe personaje prinse în menghina dictaturii staliniste şi apoi în cea a războiului. Adaptarea scenică, amplă şi polifonică - spectacolul durează aproape patru ore - alege destinul familiei Strum, un fizician rus, de origine evreu, şi de aici interesul se deplasează pe problema antisemitismului în formele sale cele mai violente, sub Stalin sau în lagărele de concentrare naziste. Pînza de fond rămîne însă teribila epocă stalinistă - al cărui refren caricatural rămîne, pentru cei ce-şi mai amintesc, Suliko, celebrul cîntec de dragoste georgian ce-l înduioşa teribil pe generalissimul Stalin.

Spectacolul e puternic, plin de forţă şi avansează ca un tăvălug. Regizorul izolează în mijlocul acestui tumult un moment de dialog aproape dostoievskian, despre puterea Răului, între un ofiţer nazist ce se pretinde filozof şi un comisar politic sovietic, şi culminează aducîndu-i faţă în faţă pe Hitler şi Stalin, comunismul ca oglindă simetrică a nazismului. M-au jenat însă cîteva momente unde tragicul atinge melodrama plîngăreaţă, ca în scrisoarea mamei, sau tonul isteric al unor personaje feminine, dar totul, repet, avansează puternic, fără răgaz, oroarea se acumulează necruţătoare, cîteva note de umor grotesc ne permit din cînd în cînd să suflăm, şi scena finală, un soi de apoteoză tragică a corpurilor sacrificate în camerele de gazare de la Auschwitz, se imprimă cu o forţă tulburătoare. Lev Dodin a ştiut să sublinieze în spectacol una din liniile de forţă ale romanului: faptul că nu ne dăm seama, de fapt, dacă ne găsim într-un lagăr nazist sau într-un gulag sovietic. Grupul prizonierilor este acelaşi, trecînd de la un lagăr la altul, scena e divizată în două de un fileu de volei, ca un teren de sport, se schimbă doar uniformele şi cuvintele, pe aceleaşi acorduri ale serenadei lui Schubert, deturnată ca o ultimă şi abominabilă sfidare. Alibiul cultural îmbracă aici note de o nimicitoare ironie...


Pur şi simplu o familie sau tandrul infern al cotidianului

Un afiş colorat, cîteva mutre pline de haz, schimonosite spre rîs, iată imaginea "familiei" pe care artiştii ruşi de la Licedei au prezentat-o între 10 mai şi 28 iunie 2007 pe scena de la Rond Point des Champs Elysées.

Licedei, primul teatru rus de clovni şi de mimă, creat acum aproape 40 de ani la Sankt Petersburg, pe atunci încă Leningrad, este un teatru născut la frontierele instabile dintre teatru şi arta circului. Nu e pentru prima oară cînd prestigioasa scenă a Teatrului de la Rond Point, teatru în care mai bîntuie încă umbrele unui Jean-Louis Barrault sau ale unei Madeleine Renaud, nu este aşadar pentru prima oară cînd această ilustră scenă, cu un public mai degrabă burghez şi aşezată într-unul dintre cele mai elegante cartiere pariziene, găzduieşte un spectacol venit din lumea învecinată circului. Mă gîndesc aici la Simfonia Cărăbuşului / La Symphonie du hanneton, de James Thierrée, nepot al lui Charlie Chaplin, spectacol absolut delirant, jucat aici, şi a care a fost distins în 2006 cu mai multe premii Molière. Ruşii de la Licedei au venit cu o întreagă "familie", titlul spectacolului lor fiind Semianyki, sau membrii familiei, semia, o dezlănţuire de o voioşie contagioasă, dar şi de o cruzime inocentă, împinsă pînă la grotesc şi delir suprarealist.

Fondat în 1968 de un tînăr clovn, Slava Polunin, Teatrul Licedei este astăzi la cea de-a doua generaţie de artişti, una dintre ultimele promoţii ieşite din şcoala de circ creată de Polunin în cadrul Academiei teatrale din Sankt Petersburg. Dacă circul rus, cu celebrul său Circ din Moscova, acrobaţii, animale dresate etc., îşi are titlurile sale de nobleţe, coduri artistice bine stabilite, şcoala din care au ieşit cei de la Licedei poate fi mai degrabă legată de noua tradiţie a circului modern, realizînd o fuziune a mai multor genuri artistice - teatru, dans, cabaret - şi unde spectacolele, create pe baza unor improvizaţii colective, sînt organizate pe o temă centrală, în jurul căreia se acumulează gagurile sau momentele scenice. Fără să fie un teatru dizident, Licedei deranja în fosta Uniune Sovietică, căci era departe de a flata puterea şi mai ales era impregnat de cultura occidentală, de melodii la modă, şi taxat astfel de cosmopolitism sau extravaganţă ideologică, virtuţi fatale sub regimurile comuniste, de la Moscova la Bucureşti, după cîte îmi amintesc din experienţa mea personala.

"I'm just a gigolo" / "Nu sînt decît un gigolo", banda originală, de o senzualitate "canaille", cîntată de Louis Prima, şi pe care publicul francez o recunoaşte cu o evidentă plăcere şi complicitate, este unul din laitmotivele ce străbat spectacolul, fiind legat de personajul Tatălui. Subiectul este aşadar familia, ce se întîmplă, ce se urzeşte, ce izbucneşte şi se reconciliază în această familie mic-burgheză tipică, să zicem, într-o societate rusă sau occidentală contemporană, unde tatăl e beţiv, mama - veşnic însărcinată, cu al cincilea copil pe drum, şi cele patru odrasle, imposibile, gălăgioase şi neastîmpărate, punînd veşnic la cale uciderea tatălui, după vechea logică freudiană. Personajul mamei, interpretat de Olga Eliseeva, o tînără actriţă de un simţ comic absolut irezistibil, în prag să nască, e cea care spală şi calcă rufe, face de mîncare, tricotează, leagănă pruncii fără răgaz, şi care totuşi nu renunţă la puterea ei de seducţie asupra beţivului ei de soţ sau chiar a spectatorilor din sală. După una din nenumăratele ei crize, familia se împacă şi cuplul pleacă la plimbare, acompaniat de vocea lui Jean Gabin, ce cînta în 1936, într-un celebru film din vremea Frontului Popular, La Belle Equipe, "Quand on se promène au bord de l'eau" / "Cînd ne plimbăm pe malul apei"... Gagurile abundă, inventive, explozive, făcînd să participe sala, mereu tachinată, zgîndărită, provocată, spectatorii pot fi antrenaţi pe scenă, şi în acest caz sînt singurii autorizaţi să prindă glas - căci pentru clovnii noştri super inventivi orice vorbă e inutilă. Invitat să răspundă la telefon, un spectator oarecare e obligat astfel să se adreseze sălii căreia îi va transmite ordine fanteziste, spre marea veselie a celorlalţi spectatori. Şi, ca într-un mare bal popular, familia reconciliată, în jurul noului născut, aruncă spre sală confeti şi lungi serpentine de hîrtie imaculată, serpentine ce inundă sala, reunită astfel cu scena în acelaşi spaţiu de veselă nebunie colectivă, acoperit de o zăpadă ireală de carnaval.

Notă: [1] Termenul de "ceinture rouge" defineşte municipalităţile comuniste ce înconjoară Parisul şi care au practicat multă vreme o politică culturală de calitate. În ultimii ani, scăderea influenţei Partidului Comunist Francez în peisajul politic actual, dar şi noile personalităţile de la direcţia acestor case de cultură sau teatre, au permis în continuare un repertoriu de calitate, fără nici o implicaţie politică directă a municipalităţilor respective.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer