Suplimentul de cultură / octombrie 2007
Un sentiment tulbure ne traversează în aceste zile, cînd întrecerea pe ramură cu concertele din Festivalul Enescu s-a încheiat şi noua stagiune va începe în curînd. Ca un făcut, stranie coincidenţă, şi transmisiile postului Mezzo au fost subit suprimate. Cine va dori să le urmărească în continuare pe micile ecrane va avea de achiziţionat - id est, scos alţi bani din buzunar, aici nu merge cu bilete de protocol sau acreditări făcute sub semnul datinei, "bine faci, bine primeşti" - un alt "pachet de servicii digitale".

Cîteva zile binevenite de respiro, fără concerte şi muzică, o pauză necesară chiar, ca să ne reglăm respiraţia şi antenele propriei sensibilităţi, ca să evaluăm, senini şi detaşaţi de contingent, ceea ce s-a întîmplat. Cu festivalul, în primul rînd, cu muzica şi muzicile adiacente, dar şi cu noi înşine, la urma urmelor. Muzica nu ar mai exista dacă nu am exista şi noi, cei care doar o consumăm, amuşinînd în preajma producătorilor şi distribuitorilor.

Să încercăm să sistematizăm cîteva impresii, evident subiective, nu avem apanajul unicului adevăr, integral nici atît. Una peste alta e bine. Este bine că există acest Festival şi Concurs Internaţional Enescu, care adună mulţi străluciţi interpreţi şi formaţii, simfonice sau camerale, din toate colţurile lumii. Este bine că astfel se produce o emulaţie internă şi se menţine un bun contact cu lumea muzicii internaţionale. Este bine că şi marele public este zgîndărit în inerţia lui de a merge la concerte, faima festivalului reuşind să tulbure confortul conjugal sau să anime iniţiative de a schimba ceva în rulajul cotidian. Se pot găsi şi adăuga "n" motivaţii, nu neapărat de a face proză, şi nici cu gîndul de a ne lega musai de vreuna dintre mărimile scorţoase ale evantaiului de granguri actuali. Cel mai important lucru, repetăm, au fost Muzica şi Muzicienii, străini şi autohtoni care ne-au fost oaspeţi. Şi noi pe lîngă ei, bucurîndu-ne de Muzică. Poate ar trebui să ne oprim aici şi restul ar fi tăcere. Totuşi, cîteva observaţii se impun. Nu neapărat din spirit critic neconsumat sau bovarisme de varii feluri.


Chiar şi cu 500 de spectatori, prestigiul admirabilelor pagini enesciene îşi păstrează savoarea

Ediţia din acest an ni s-a părut, poate ne înşelăm - dar cînd regăsim anumite observaţii strict personale şi la alţi comentatori cu care "nu sîntem vorbiţi", înseamnă că e ceva adevăr la mijloc -, cam hibridă şi prea ambiţioasă în a prezenta prea multe evenimente-spectacole înghesuite într-un interval de timp prea scurt. Sigur că se pot găsi argumentări şi justificări reale şi logice, dar noi punctăm impresia de ansamblu. Sigur că este mai eficient şi pragmatic dacă ai dat bani - mulţi - să aduci o orchestră, ca ea să susţină două concerte, şi nu unul. Şi aşa am intra într-un carusel al argumentelor şi contraargumentelor. Revenim. Banii, de fiecare dată se clamează puţinătatea şi precaritatea mijloacelor financiare. De data asta, avansăm noi o ipoteză de lucru, au fost prea mulţi bani. Şi ei trebuiau cheltuiţi. Nu s-a făcut un program musculos şi elastic, coerent şi elegant, ci s-a mers pe obţinerea de fonduri, cît mai mult şi apoi vedem noi. Aşa s-a ajuns, credem noi, la inflaţia şi bulucirea, cam otova, a programelor şi spectacolelor. Cu teatru şi operă, cu dans şi promovarea tinerelor talente - programul popular din Piaţa Palatului -, cu simpozioane şi nefericitele matinee unde a fost expediată muzica enesciană, şi tot aşa, lista subiectelor ar fi lungă, dar nu interminabilă.

În fine, datorită faptului că pentru festival "vin bani", se construiesc în jurul lor evenimente şi concerte. Bine, rău, asta e. Dar nu credem că prea multele concerte-spectacole dau ţinuta unui festival de anvergură. Apoi. Locul muzicii şi creaţiei enesciene. Totuşi. Acelaşi sentiment că muzica enesciană a fost expediată lateral pentru a face loc sălilor pline cu mii de melomani, cu alte muzici şi alte formaţii de prestigiu. Sigur că Dixtuorul, Octuorul sau Vox Maris, simfoniile, minunatele cvartele sau extraordinarele sonate enesciene nu adună lumea ca la Gogea Mitu, Elena Udrea sau Patapievici şi Paganini, să fim iertaţi de comparaţie, dar chiar şi cu 500 de spectatori în loc de 5.000 prestigiul şi profunzimea admirabilelor pagini enesciene îşi păstrează savoarea. S-a iţit şi la noi această urticarie a succesului cu orice preţ, astfel că o apariţie în Elle sau Vogue înseamnă mai mult decît publicarea unei proze în Viaţa Românească sau România Literară de altădată. Poate ar fi o altă discuţie despre succes, valoare şi popularitate deopotrivă. Sîntem de partea discreţiei orgolioase şi gustăm mai puţin luminile şi strălucirile de-o clipă ale gloriei cu orice preţ. Şi iar ajungem la bani. Banii se duc şi se dau acolo unde există succes şi rating, unde săli pline, sau mai puţin, cocoaţă criteriile financiare peste cele estetice. De aici, poate, acest efort, evident, bine intenţionat, al organizatorilor şi planificatorilor actualului festival de a dori, neapărat, "să rupă gura tîrgului".


Festivalul este încă Enescu, şi nu Cîntarea României

După gustul nostru, rezultatul a fost aproximativ. Au fost nume şi formaţii dintre cele mai prestigioase. Nu facem o înşiruire. Dar şi aici am avut surprize, unele foarte plăcute, cum a fost Filarmonica din Oslo cu un dirijor, Jukka-Pekka Saraste, mai puţin faimos, care a cîntat minunat, faţă de alte două, mult mai bine cotate şi faimoase formaţii, care, fără să dezamăgească, au cîntat doar meritoriu. Acelaşi lucru şi la interpreţi. Sigur că am rămas profund impresionaţi după concertele lui Murray Perahia, Martha Argerich, extraordinarul Trio Beaux Arts, cu un Menahem Pressler în mare vervă şi la 80 de ani sau mai junele şi mai puţin cunoscutul la noi Joshua Bell, un excelent violonist. Am mai putea adăuga excelente momente, să nu uităm, neapărat, să evidenţiem seara-concertul cu Arta fugii a lui Bach în varianta Eric Bergel, sub bagheta măiastră a lui Cristian Mandeal. Destule clipe de mare muzică, astfel ca toate aceste mici şi amicale observaţii să nu fie pretexte pentru DNA de a deschide inoportune dosare.

Altminteri, nu am fost ultraentuziaşti la prestaţiile lui Kissin sau ale Polinei Leschenko, chiar şi Zuckermann, dincolo de faima lui, a excelat mai degrabă în concertul cameral decît în cel simfonic. Absenţa din programul festivalului şi de pe afişe a capodoperei enesciene Oedipe a făcut să curgă destulă cerneală şi, probabil, mai puţin la vedere, nervi. Totuşi, măcar o variantă de concert şi tot trebuia găsită o soluţie, dincolo de gustul unuia sau altuia. Sau a domnului Holender, "personlich". Festivalul este încă Enescu, şi nu Cîntarea României, variantă cultă şi profesionist europeană, cu bani de la bugetul de stat pentru promovarea imaginii României ca stat "gigea" în lumea de azi. Una e una, alta e alta, credem noi. Nu apreciem transformarea lui Enescu, Brâncuşi sau Mircea Eliade în brand-uri de ţară, nici utilizarea lor ca hlamidă de prestigiu pentru micile noastre ambiţii, orgolii şi vanităţi.

E bine că a fost Festivalul Enescu, este bine că va mai fi. Eventual şi noi pe lîngă el.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus