Suplimentul de cultură / octombrie 2007
Un sentiment tulbure ne traversează în aceste zile, cînd întrecerea pe ramură cu concertele din Festivalul Enescu s-a încheiat și noua stagiune va începe în curînd. Ca un făcut, stranie coincidență, și transmisiile postului Mezzo au fost subit suprimate. Cine va dori să le urmărească în continuare pe micile ecrane va avea de achiziționat - id est, scos alți bani din buzunar, aici nu merge cu bilete de protocol sau acreditări făcute sub semnul datinei, "bine faci, bine primești" - un alt "pachet de servicii digitale".

Cîteva zile binevenite de respiro, fără concerte și muzică, o pauză necesară chiar, ca să ne reglăm respirația și antenele propriei sensibilități, ca să evaluăm, senini și detașați de contingent, ceea ce s-a întîmplat. Cu festivalul, în primul rînd, cu muzica și muzicile adiacente, dar și cu noi înșine, la urma urmelor. Muzica nu ar mai exista dacă nu am exista și noi, cei care doar o consumăm, amușinînd în preajma producătorilor și distribuitorilor.

Să încercăm să sistematizăm cîteva impresii, evident subiective, nu avem apanajul unicului adevăr, integral nici atît. Una peste alta e bine. Este bine că există acest Festival și Concurs Internațional Enescu, care adună mulți străluciți interpreți și formații, simfonice sau camerale, din toate colțurile lumii. Este bine că astfel se produce o emulație internă și se menține un bun contact cu lumea muzicii internaționale. Este bine că și marele public este zgîndărit în inerția lui de a merge la concerte, faima festivalului reușind să tulbure confortul conjugal sau să anime inițiative de a schimba ceva în rulajul cotidian. Se pot găsi și adăuga "n" motivații, nu neapărat de a face proză, și nici cu gîndul de a ne lega musai de vreuna dintre mărimile scorțoase ale evantaiului de granguri actuali. Cel mai important lucru, repetăm, au fost Muzica și Muzicienii, străini și autohtoni care ne-au fost oaspeți. Și noi pe lîngă ei, bucurîndu-ne de Muzică. Poate ar trebui să ne oprim aici și restul ar fi tăcere. Totuși, cîteva observații se impun. Nu neapărat din spirit critic neconsumat sau bovarisme de varii feluri.

Chiar și cu 500 de spectatori, prestigiul admirabilelor pagini enesciene își păstrează savoarea

Ediția din acest an ni s-a părut, poate ne înșelăm - dar cînd regăsim anumite observații strict personale și la alți comentatori cu care "nu sîntem vorbiți", înseamnă că e ceva adevăr la mijloc -, cam hibridă și prea ambițioasă în a prezenta prea multe evenimente-spectacole înghesuite într-un interval de timp prea scurt. Sigur că se pot găsi argumentări și justificări reale și logice, dar noi punctăm impresia de ansamblu. Sigur că este mai eficient și pragmatic dacă ai dat bani - mulți - să aduci o orchestră, ca ea să susțină două concerte, și nu unul. Și așa am intra într-un carusel al argumentelor și contraargumentelor. Revenim. Banii, de fiecare dată se clamează puținătatea și precaritatea mijloacelor financiare. De data asta, avansăm noi o ipoteză de lucru, au fost prea mulți bani. Și ei trebuiau cheltuiți. Nu s-a făcut un program musculos și elastic, coerent și elegant, ci s-a mers pe obținerea de fonduri, cît mai mult și apoi vedem noi. Așa s-a ajuns, credem noi, la inflația și bulucirea, cam otova, a programelor și spectacolelor. Cu teatru și operă, cu dans și promovarea tinerelor talente - programul popular din Piața Palatului -, cu simpozioane și nefericitele matinee unde a fost expediată muzica enesciană, și tot așa, lista subiectelor ar fi lungă, dar nu interminabilă.

În fine, datorită faptului că pentru festival "vin bani", se construiesc în jurul lor evenimente și concerte. Bine, rău, asta e. Dar nu credem că prea multele concerte-spectacole dau ținuta unui festival de anvergură. Apoi. Locul muzicii și creației enesciene. Totuși. Același sentiment că muzica enesciană a fost expediată lateral pentru a face loc sălilor pline cu mii de melomani, cu alte muzici și alte formații de prestigiu. Sigur că Dixtuorul, Octuorul sau Vox Maris, simfoniile, minunatele cvartele sau extraordinarele sonate enesciene nu adună lumea ca la Gogea Mitu, Elena Udrea sau Patapievici și Paganini, să fim iertați de comparație, dar chiar și cu 500 de spectatori în loc de 5.000 prestigiul și profunzimea admirabilelor pagini enesciene își păstrează savoarea. S-a ițit și la noi această urticarie a succesului cu orice preț, astfel că o apariție în Elle sau Vogue înseamnă mai mult decît publicarea unei proze în Viața Românească sau România Literară de altădată. Poate ar fi o altă discuție despre succes, valoare și popularitate deopotrivă. Sîntem de partea discreției orgolioase și gustăm mai puțin luminile și strălucirile de-o clipă ale gloriei cu orice preț. Și iar ajungem la bani. Banii se duc și se dau acolo unde există succes și rating, unde săli pline, sau mai puțin, cocoață criteriile financiare peste cele estetice. De aici, poate, acest efort, evident, bine intenționat, al organizatorilor și planificatorilor actualului festival de a dori, neapărat, "să rupă gura tîrgului".


Festivalul este încă Enescu, și nu Cîntarea României

După gustul nostru, rezultatul a fost aproximativ. Au fost nume și formații dintre cele mai prestigioase. Nu facem o înșiruire. Dar și aici am avut surprize, unele foarte plăcute, cum a fost Filarmonica din Oslo cu un dirijor, Jukka-Pekka Saraste, mai puțin faimos, care a cîntat minunat, față de alte două, mult mai bine cotate și faimoase formații, care, fără să dezamăgească, au cîntat doar meritoriu. Același lucru și la interpreți. Sigur că am rămas profund impresionați după concertele lui Murray Perahia, Martha Argerich, extraordinarul Trio Beaux Arts, cu un Menahem Pressler în mare vervă și la 80 de ani sau mai junele și mai puțin cunoscutul la noi Joshua Bell, un excelent violonist. Am mai putea adăuga excelente momente, să nu uităm, neapărat, să evidențiem seara-concertul cu Arta fugii a lui Bach în varianta Eric Bergel, sub bagheta măiastră a lui Cristian Mandeal. Destule clipe de mare muzică, astfel ca toate aceste mici și amicale observații să nu fie pretexte pentru DNA de a deschide inoportune dosare.

Altminteri, nu am fost ultraentuziaști la prestațiile lui Kissin sau ale Polinei Leschenko, chiar și Zuckermann, dincolo de faima lui, a excelat mai degrabă în concertul cameral decît în cel simfonic. Absența din programul festivalului și de pe afișe a capodoperei enesciene Oedipe a făcut să curgă destulă cerneală și, probabil, mai puțin la vedere, nervi. Totuși, măcar o variantă de concert și tot trebuia găsită o soluție, dincolo de gustul unuia sau altuia. Sau a domnului Holender, "personlich". Festivalul este încă Enescu, și nu Cîntarea României, variantă cultă și profesionist europeană, cu bani de la bugetul de stat pentru promovarea imaginii României ca stat "gigea" în lumea de azi. Una e una, alta e alta, credem noi. Nu apreciem transformarea lui Enescu, Brâncuși sau Mircea Eliade în brand-uri de țară, nici utilizarea lor ca hlamidă de prestigiu pentru micile noastre ambiții, orgolii și vanități.

E bine că a fost Festivalul Enescu, este bine că va mai fi. Eventual și noi pe lîngă el.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus