Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Teatrul - ciment al Europei


Dilema Veche, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă Franţa prezidează atît Uniunea Europeană de la începutul lunii iulie, cît şi Stagiunea culturală europeană (ce se va încheia, ca şi preşedinţia Franţei, pe 31 decembrie), manifestarea de o mare varietate şi densitate la care am asistat pe 4 şi 5 iulie 2008 la Théâtre de la Ville din Paris este, de asemenea, rezultatul unor acţiuni iniţiate de multă vreme. Pentru a cuprinde într-o frază ambiţia proiectului, trebuie spus că printre "zînele ursitoare" s-au numărat trei mari ministere franceze, cel al Culturii şi al Comunicării, cel al Educaţiei Naţionale şi cel al Afacerilor Externe (Culturesfrance).

Théâtre, ciment de l'Europe - formula e clară şi amestecă ingenios metafore teatrale şi imagini viguroase, de meşteri şi zidari. Au fost două zile febrile şi sever cronometrate. Ca să aveţi o imagine, luaţi cîteva straturi de inevitabile discursuri oficiale, dar care au depăşit cu strălucire canoanele genului, cîteva microsecvenţe de teatru, jucate de elevi sau de actori profesionişti - printre care două mari tragediene ale scenei franceze - Anne Alvaro şi Nada Strancar. Spargeţi ritmul cu alte dezbateri în jurul unor teme "europene", introduse cu fină ironie de un dialog dramatic, la obiect, de David Lescot, L'Europèenne, ce ne-a făcut să ne pierdem cu voioşie pe încurcatele căi ale multilingvismului european. Se adaugă cîteva comunicări ştiinţifice - datorate unor distinşi eseişti şi, în fine, trei interviuri cu trei dramaturgi europeni: veteranul John Arden, altădată "tînăr englez furios" (Radu Penciulescu montase în 1968, imediat după invazia Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varşovia, Dansul sergentului Musgrave, o violentă diatribă anti-războinică, la Tîrgu Mureş, cu, pe atunci, tînărul revoltat Ion Fiscuteanu, "acest înger trist"- alt rol de neuitat al tragicului Domn Lăzărescu; doi ani mai tîrziu, Ion Marinescu relua rolul şi "dansul" macabru al sergentului la Teatrul Mic din Bucureşti) şi posibilii săi interlocutori sau urmaşi de astăzi: macedoneanul Dejan Dukovski - autorul Butoiului cu praf de puşcă, jucat în România - şi Gianina Cărbunariu, ale cărei piese Stop the tempo! sau Kebab (Mad.baby.edu) au făcut turul Europei. De fapt, în ţesătura asta pestriţă, dar coerentă, nimic nu era adăugat la întîmplare, textele îşi răspundeau, ca un ecou prelungit dincolo de generaţii şi stiluri. Am reţinut din prima zi intervenţia lui Pascal Charvet, inspector general în Ministerul Educaţiei Naţionale, vorbind despre rolul teatrului în integrarea europeană, în centrul procesului de educaţie, pentru crearea unui fond cultural comun. Teatrul e poliglot, de la Kabuki la Tadeusz Kantor, de la Aristofan la scrierile dramatice de astăzi. Pentru colega sa, Françoise Gomez, acest aspect al teatrului ca element constitutiv al Europei trebuie văzut în dinamica sa contemporană, pe scenă, dar şi online!

Dar noul se naşte din vechi, căci nu există avangardă fără tradiţie. O evocare a Teatrului Naţiunilor şi a anilor săi de glorie din deceniile '50 -'60 ne-a fost propusă de Odette Aslan, cercetătoare ce a cunoscut bine perioada şi pe protagoniştii săi: de la un precursor ca Gémier, în marginea Societăţii Naţiunilor în 1927, la Giorgio Strehler şi turneele Teatrului Piccolo. Dacă am avut surpriza agreabilă să aud citat spectacolul cu Rinocerii lui Ionesco, jucat în română (numele lui Lucian Giurchescu era mai greu de pronunţat), am regretat puţin faptul că nu am auzit nimic despre prezenţa la acest Teatru al Naţiunilor în anii '60 a lui David Esrig (Troilus şi Cressida şi Nepotul lui Rameau) sau cea a lui Lucian Pintilie (cu Livada cu vişini şi D'ale carnavalului). Denis Bablet, pe atunci director al laboratorului CNRS de cercetări teatrale, publicase un articol entuziast în Lettres françaises ("La vitalité du théâtre roumain"), şi tocmai aceste spectacole i-au trezit interesul şi l-au făcut să vină la Bucureşti pentru a cunoaşte mai bine teatrul românesc. Béatrice Picon-Vallin, specialistă în teatrul rus şi în avangardele contemporane, a avut timpul drămuit pentru a ne vorbi despre regizorul de teatru modern, figură europeană prin definiţie. Itinerarul a fost fastuos, de la Gordon Craig şi Stanislavski la Meyerhold şi Ariane Mnouchkine.

George Banu a revenit la teoria sa despre actorul european, prizonier al limbii sale materne (vezi subtila demonstraţie din cartea sa Dincolo de rol sau Actorul nesupus, apărută recent în România la Editura Nemira). Remarcabilă a fost şi prezenţa Gianinei Cărbunariu în dialog cu regizorul Michel Didym, directorul Festivalului Mousson d'été, şi care se pregăteşte să pună în scenă aici piesa Kebab. Gianina Cărbunariu a ţinut să explice că fiecare spectacol după piesele sale montat de diferiţi regizori îi aduce ceva nou, chiar dacă, uneori, e în contradicţie cu ceea ce face ea însăşi ca regizoare, deoarece (şi acest detaliu e important) textul său nu e sacrosant, ci doar un "material pentru un spectacol". Această nouă dimensiune a textului dramatic e, fără îndoială, dificil de acceptat de către adepţii primatului textului; dezbaterea e veche, apărută poate odată cu accepţia modernă a regizorului de teatru - "autor al spectacolului", nu neapărat dictator, căci acesta lucrează adesea în grup, semnînd creaţii colective, lăsînd textul să se nască, să crească din repetiţii, dincolo de scenă, din contactul cu spectatorii, cu realitatea. Gaston Baty se bătea odinioară cu "Măria sa Cuvîntul", înţelegînd prin asta o întreagă tradiţie de "textocraţie" a unui teatru pur literar. Dacă un foarte cunoscut editor prezent la dezbatere, Jean-Pierre Engelbach, ce conduce Les Editions théâtrales, cu un prestigios catalog de autori, poate apăra o astfel de poziţie, faptul e de înţeles, dar punctul său de vedere mi se pare o luptă de arrière garde, chiar dacă scena va avea întotdeauna nevoie de mari texte, purtătoare de sensuri şi idei puternice. Căci dacă teatrul e chemat astăzi să cimenteze o Europă cu chipuri şi limbaje multiple, acest lucru se întîmplă poate şi pentru că teatrul este capabil să traverseze bariere lingvistice şi blocaje ancestrale.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer