Născut la Timişoara şi absolvent al şcolii de film din Bucureşti, Iepan s-a mai ocupat în documentarele sale de "decreţei", de Johnny Weismüller şi Bela Lugosi sau de vampirii din Transilvania. El se numără printre fondatorii lui DocuMentor, prima asociaţie a realizatorilor de film documentar din România, şi este, alături de Alexandru Solomon, primul documentarist român care a descoperit pârghiile coproducţiilor internaţionale.
Cu Odessa, Iepan nu-şi propune un portret al lui Ion Antonescu (pro sau contra), ci un film în care să demonstreze că România a avut un trecut fascist şi antisemit pe care e timpul să şi-l asume:
"Şi astăzi majoritatea românilor e convinsă că "ţărişoara" a fost o victimă a istoriei, a marilor puteri, a străinătăţii în general. Ideea că România a dus un adevărat război de cucerire şi de purificare etnică în Est nici acum, în anul 2008, nu poate fi pusă în discuţie", spune Florin Iepan.
Cineastul a obţinut o finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei şi va realiza Odessa în coproducţie Sub-cult-ura (Timişoara) şi Starcrest Media (Frankfurt).
Iulia Blaga: În ce stadiu te afli cu filmul? Ţi-ai terminat documentarea?
Florin Iepan: Tocmai am terminat prospecţiile în Ucraina. Încercăm să dăm de supravieţuitori ai masacrului de la Odessa, aflaţi acum în America şi Israel, dar este foarte greu... Strângem informaţii, date, imagini şi mărturii, şi ne pregătim pentru filmările care o să înceapă în curând.
I.B.: De unde interesul tău pentru masacrul de la Odessa?
F.I.: În opinia mea, aceasta e cea mai întunecată zi din istoria modernă a României, despre care noi şi copiii noştri nu ştim mai nimic. Mai mult, regimul Antonescu, figura Mareşalului şi prima perioadă a celui de al doilea război mondial, în care România era aliatul Germaniei naziste, sunt privite cu indulgenţă de către o bună parte din societatea românească.
Ziarişti, figuri publice, o parte din liderii de opinie care populează consistent spaţiul public au păreri foarte nuanţate despre regimul Antonescu. Istoria României a fost şi este prezentată distorsionat din raţiuni politice şi dintr-un fals ataşament faţă de figurile noastre istorice.
I.B.: Ion Antonescu a ieşit pe locul cinci în finala de la "Mari români", show-ul organizat de TVR.
F.I.: Şi astăzi, majoritatea românilor e convinsă că "ţărişoara" a fost o victimă a istoriei. Eu cred că trebuie să conştientizăm că România are şi un trecut fascist, că o parte din populaţia României interbelice a simpatizat cu ideile şi cu liderii acestei ideologii, că e incorect să ne spălăm pe mâini spunând că ideologia de extremă dreaptă era apanajul exclusiv al mişcării legionare, din moment ce marea majoritate a crimelor comise împotriva evreilor şi ţiganilor aparţin unor instituţii ale statului român.
I.B.: Cum te-ai gândit să abordezi problema?
F.I.: S-ar putea ca acesta să fie un film diferit de ceea ce se aşteaptă de la un astfel de subiect. Mă gândesc că în egală măsură este interesant să vedem ce au de spus cei care au fost martori la acele atrocităţi, dar şi ce avem noi de spus, cei care azi încercăm să găsim o nouă identitate naţională pentru România.
În ce măsură adevărul istoric va intra sau nu în coliziune cu brandul de ţară din mintea fiecăruia dintre noi? Ce suntem noi dispuşi să facem ca să aflăm adevărul despre un episod deja dat uitării şi aparent lipsit de importanţă!?
Cu siguranţă, unul dintre personaje va fi Antonescu, dar e greşit să-i atribuim doar lui vina pentru cele întâmplate atunci. În viziunea mea, Antonescu era un exponent al epocii, un produs al mentalităţii dominante din societate (cum a fost şi Ceauşescu, în bună măsură.). Un alt personaj interesant e fostul primar al Odessei - instalat acolo de Antonescu - Pantea, o figură mai degrabă luminoasă în contextul acela de încrâncenare şi violenţă. El n-a ezitat să-i scrie direct lui Antonescu şi să denunţe crimele împotriva evreilor din Odessa.
I.B.: Ai găsit şi români care au participat la masacru?
F.I.: Aici avem o problemă: veteranii noştri nu fac altceva decât să idealizeze participarea fiecăruia dintre ei la război. E foarte greu să-i faci acum să-şi amintească ceva rău sau dureros. Au fost nişte eroi ai neamului şi trebuie să rămână eroi, cam asta e realitatea. Dar e dificil să găseşti acum, în 2008, contemporani ai acelor evenimente...
În lipsa lor, s-ar putea să fiu nevoit să mut atenţia acestui documentar asupra generaţiei mele şi să cercetez dacă nu cumva lipsa noastră de interes şi compasiune faţă de victimele României fasciste nu ascunde ceva grav şi mai profund care ne-ar putea face să ne întrebăm în ce măsură noi am fi reacţionat altfel dacă eram în locul bunicilor noştri.
I.B.: O să exprimi un punct de vedere tranşant în film sau îl vei lăsa pe spectator să decidă singur ce să creadă?
F.I.: Eu nu cred că se poate fără să exprimi un anumit punct de vedere. Diferenţa între un documentar bun şi unul prost e aceea că punctul de vedere al autorului devine treptat şi imperceptibil şi punctul de vedere al spectatorului, şi asta nu datorită unei abilităţi speciale, ci mai ales graţie onestităţii autorului în raport cu subiectul.
Nu trebuie să uităm că vorbim despre nişte oameni obişnuiţi, care într-o bună zi, fără să ştie de ce şi cum, s-au trezit închişi într-un depozit alături de copiii şi părinţii lor, şi au aşteptat în tăcere până au simţit miros de fum şi au realizat că nu mai au nici o scăpare... Şi toate astea de ce? Pentru că undeva, într-o altă ţară, România, părerea generală despre evrei era mai degrabă proastă decât bună. Asta a fost.
I.B.: Ce există acum pe locul celor nouă magazii de la Dalnic?
F.I.: Există doar un monument pierdut într-un lan de grâu. Până o să filmăm noi acolo, la Dalnic, probabil că grâul n-o să mai fie..., dar subiectul rămâne în picioare.
I.B.: Ce imagini de arhivă ai?
F.I.: Nu există foarte multe imagini de arhivă legate direct de masacrul de la Odessa. În schimb, sunt o mulţime de filme de propagandă sovietice, germane şi româneşti care dau ocol poveştii noastre. Problema mea e legată de modalitatea în care pot folosi aceste imagini, gândite de la bun început ca instrumente de manipulare, fără să aduc o atingere adevărului istoric.
I.B.: Te-ai gândit să faci şi reconstituiri?
F.I.: Aici nu am luat o decizie, e un teren alunecos de care autorii români de film documentar abuzează în ultimul timp. O să văd cum decurg lucrurile şi poate o să ajung în punctul în care o să introduc un plan ficţional în poveste.
I.B.: Crezi că le vei modifica optica celor care vorbesc despre Ion Antonescu ca despre un erou?
F.I.: Eu nu vreau să fac un film despre Antonescu, respectiv păcatele acestui personaj. El mi se pare o figură reprezentativă pentru epoca şi mentalitatea românilor din acea vreme. Dar a spune că Antonescu a făcut şi lucruri bune pentru ţară e ca şi cum ai spune că Hitler a făcut şi autostrăzi sau că era un om sensibil, cu un real talent pentru pictură.
Antonescu are pe conştiinţă vieţile a sute de mii de civili. Opiniile lui rasiste şi antisemite nu sunt un secret pentru nici un om documentat şi, chiar dacă nu ne convine, trebuie să admitem că România sub conducerea lui a ucis mai mulţi evrei şi ţigani decât Italia lui Mussolini. Dar, mă întreb, putem spune că Antonescu e singurul vinovat? Oare Casa Regală, politicienii şi o parte din personalităţile din epocă nu pot fi privite şi din alt unghi decât ca victime ale tăvălugului comunist care a urmat războiului?