Merită să-l aştepţi... pe Godot - Aşteptându-l pe Godot

Pe 4 octombrie 2008, la Teatrul Studenţesc "Podul" din Bucureşti a avut loc premiera piesei Aşteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, în regia Cristei Bilciu. "Podul" găzduieşte, în general, spectacole ale liceenilor care se pregătesc aici pentru a da "admitere la Teatru", dar, de data aceasta, tinerii actori sunt deja studenţi ai Universitaţii Hyperion, in anul III (la clasa Tomi Cristin) şi anul II (clasa Maia Morgenstern şi Amalia Ciolan).

Abordând cu îndrăzneală actul I al celui mai dificil text modern, actorii au strălucit în egală măsură, spunând cu farmec, umor şi sensibilitate, povestea celor doi vagabonzi, a lui Gogo şi a prietenului său Didi, care aşteaptă în pustiu, lângă un (fel de) copac, venirea unui Godot care nu vine niciodată.

În primul rând se remarcă felul în care actorii, mai ales Anda Saltelechi şi Cristian Neacşu, se joacă cu textul şi personajele, dovedind o dezinvoltură surprinzătoare la nişte studenţi, fie şi în an terminal. Anda Saltelechi ("podăriţă" veche, aţi putut-o admira şi în Cu uşile închise, de acelaşi regizor) face un Estragon instinctual, jucăuş şi sensibil, formând un cuplu foarte reuşit cu Cristian Neacşu (Vladimir), vagabondul mai puternic, reţinut şi protector.

Cei doi reuşesc să susţină foarte bine partitura dificilă a începutului spectacolului, în care spectatorii trebuie să se obişnuiască cu ideea că "nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni, nu pleacă nimeni..." Totuşi, vine cineva şi anume Pozzo, interpretat de Daniel Mecu, care dă o pată de culoare universului apatic al celor doi vagabonzi. Diferit faţă de abordările anterioare ale acestui personaj este apropierea de o anume etnie, ceea ce nu dă rău (apropiere inspirată, probabil, de personajul interpretat de Mecu în Clanul Sprânceană). Răzvan Canache este un Lucky supus, martirizat, care dovedeşte însă surprinzătoare abilităţi logoreice şi contorsioniste. Savoarea cuplului Pozzo-Lucky o dau cele două extreme în care se situează personajele. Nu în ultimul rând o menţionăm pe Cristina Pleşa, care joacă rolul Băiatului, cu o ingenuitate care nu poate izvorî decât dintr-un mare talent. La plecarea ei, un văl de emoţie se lasă peste sală, odată cu noaptea.

Impresionant este faptul că regizorul nu a umblat deloc la text, tinerii artişti având ambiţia de a descifra şi a rezolva toate problemele ridicate de scriitura deloc facilă a lui Beckett, despre care s-a spus că este "o piesă în care nu se întâmplă nimic, de două ori".

Iată că s-a întâmplat ceva, totuşi: am asistat la un exerciţiu actoricesc de excepţie, în cadrul unui spectacol curat şi frumos. Aşteptăm cu nerăbdare partea a doua a spectacolului şi salutăm cu entuziasm pe tinerii artişti, generaţia de mâine.