Cinemagia / aprilie 2009
E cât se poate de interesant să examinezi drumul de la un mare roman la un mare film - drum greu, de bună seamă, dar numai înfruntând vicisitititudinile vieţii (nu vă miraţi, eu aşa zic, fiindcă mereu îmi amintesc cum pronunţa Doru Antonesei în rolul lui Piron Pitrea - "Marea Urnire", Divertis, noiembrie 1996), ajungem la stele. Cu alte cuvinte: Per aspera, ad astra!

Eee... acum doi ani şi ceva, undeva pe net izbucnise o controversă. Tocmai se publicaseră rezultatele concursului C.N.C. din 2006, care pe lângă două proiecte care aveau să se confirme cu brio (30 şi ceva, actualul Boogie al lui Radu Muntean, şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile), mai finanţa şi trei orori chiar de pe-atunci preconizate (Supravieţuitorul nicolaescian, marinesc-daneliuciana Tanti, şi popoviceştii Liceenii mileniului trei), plus vreo opt despre care încă e prematur să ne pronunţăm, că nu se ştie (iar la debuturi, pe lângă finalmente onorabilele Nunta mută a lui Mălăele şi Întâlniri încrucişate al Ancăi Damian, mai figurau şase proiecte despre care deocamdată nu se mai ştie nimic).

Scandalul pornea de la prezenţa printre laureaţi a filmului "Circul nostru vă prezintă:", atribuit regisoralmentaliceşte marelui campion al rateurilor absolute, Marius Theodor Barna. Aceeaşi Barnă mai luase şi un scurt-metraj, cu inspiratul titlu O zi bună. Când era distracţia-n toi, s-a logat userul ldt, prezentându-se ca autor al scenariului Circul nostru vă prezintă: şi reproşând (pe bună dreptate, în principiu) graba de a condamna aprioric viitorul film. Cineva i-a răspuns: "domnule Teodorovici, nu talentul dvs. este supus unei neîncrederi agresive din partea forumiştilor, ci fadul regizor care va ciopârţi nevrotic din scenariul dvs.", iar altcineva a adăugat: "s-au mai văzut cazuri în care scenaristul s-a dezis de film, sper să nu fie cazul cu noile proiecte" - la care L.D.T. a replicat: "În ceea ce priveşte dezicerea de film... Doamne ajută să nu fie aşa.:)"

Ca să scurtăm o lungă poveste, în urma acestei discuţii am ajuns să corespondez prin e-mail cu Lucian Dan Teodorovici şi, în consecinţă, să citesc romanul în cauză - şi încă două volume anterioare. O surpriză excelentă: am descoperit un prozator talentat şi profund, cu conţinut uman substanţial şi stil energic, creativ, sclipitor. Dacă în povestirile din Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi se mai simţeau unele stângăcii, inegalităţi şi repetări nefaste (lucru firesc pentru un volum de proze "adunate"), Atunci i-am ars două palme a fost o adevărată revelaţie: romancierul reunea, de astă dată, diverse momente, subiecte şi varii teme într-un amalgam savant construit, pe o structură mozaicată, din care se recompunea în cheie umoristic-amară o lume marginală de iluzii frânte şi destine deraiate... Iar traiectoria se continua cu Circul nostru vă prezintă, reluând formula compozită a romanului anterior, dar într-o coagulare mult mai organică şi cu ambiţii semantice incomparabil mai consistente: acelaşi ton trist-sardonic, cu accente tragice şi absurde profunde, panoramând peste o secţiune de societate derizorie în care se adunau rataţi, sinucigaşi, maniaci şi alţi anormali, într-un sinistru spectacol de grand-guignol ("circul nostru" fiind, evident, însăşi lumea...!) Pe tot parcursul, dar şi pentru o bună perioadă după încheierea lecturii, romanul te bântuia de-a binelea... Personal, îmi doream, cu un fel de fascinaţie morbidă, să-l văd ecranizat. Îmi sugera, pe lângă previzibilul fior fellinian, şi accente ale Şcolii Cehoslovace (mai ales că unul din spaţiile acţiunii era feroviar), ecouri neorealiste şi nuanţe naturalist-absurde cu un puternic panşant iconoclast - iar aici, lista se poate prelungi enorm.

Da - ar fi putut ieşi un film mare de pe urma acestui proiect! Cu o condiţie...

Ca romanul lui Teodorovici să fi ajuns pe mâinile unor profesionişti cu mare greutate.

Un lucru să fie clar: Circul nostru vă prezintă era totalmente necinematografic! Era literatură - o literatură suculentă, o proză revelatoare, dar nicidecum nu avea structura şi vizualitatea specifice filmului. Încă nu era pregătit pentru ecran, conţinea doar un enorm potenţial pe care nişte cunoscători ai meseriei l-ar fi putut sublima într-un scenariu bine închegat, cu articulaţii precise şi dinamică interioară eficientă, iar un Mungiu sau un Radu Muntean (care, însă, chiar atunci erau ocupaţi cu propriile lor - splendide - viitoare filme) ar fi putut scoate din el nişte imagini de să stea mâţa-n coadă. Pe scurt, era un diamant necizelat, în ganga de cărbune, aşteptând cuţitul şi freza bijutierului...

Ale "bijutierului" Barna...???
Nu.

Lucian Dan Teodorovici a avut marele ghinion ca textul lui să ajungă pe mâna caselor de producţie Casarom şi Paradox (două firme back-to-back ale cuplului Barna-Iclozan) - aşa că nu-i deloc de mirare că forumiştii ştiau la ce să se aştepte. Cum spuneam în introducere, procesul de adaptare se făgăduia enorm de greu (din cauza distanţei dintre specificul livresc şi exigenţele cinematografice), însă marcat de acel tip de dificultăţi care netezesc drumul spre astre. Se pare, însă, că parcele au pus la cale o farsă crudă - şi, în locul câmpiei deznădejdii, a mlaştinii prigonirii şi a pădurii năpastelor, care jalonează drumul spre mântuire, au schimbat macazul Circului... pe calea şanţurilor, a canalelor şi a haznalelor rău mirositoare...

Nu încape îndoială c-a fost cu datorii karmice şi cicluri ale destinului la mijloc. Mai ţineţi minte schimbul de replici despre dezicerea scenaristului? Ei bine, săptămâna trecută, pe blogul său personal, Lucian s-a declarat dator să posteze:
"N-aş fi simţit nevoia nici unei precizări dacă n-aş fi citit prin diverse media că scenariul îmi aparţine (...). Da, iniţial scenariul mi-a aparţinut. Modificările consistente făcute însă de regizor au dus scenariul meu în alte zone decât cele iniţiale, până într-acolo încât îl făceau extrem de greu de recunoscut.

Nu e nici o problemă legală, (...) e însă una morală: le-am cerut producătorilor să renunţăm la calitatea mea de scenarist al filmului. (...) Părerile mele de cinefil o să le ţin pentru mine. Vreau să se înţeleagă doar că, pur şi simplu, eu nu mă regăsesc în acel scenariu. În rest, vor decide criticii de film şi publicul."

Publicul a şi început să decidă: azi, la Scala, de la orele 17:00, 3 (trei) oameni în sală - şi-au rămas doar doi. Exact ca acum trei ani, la Şi totul era nimic (aceeaşi oră, Cinema PRO).

Şi criticii...?
Să încercăm.

Producători fiind Casarom şi Paradox, e clar că au renunţat la regia lui M. Th. Barna nu fiindc-ar fi fost conştienţi că nu putea ieşi decât cel mult un Dincolo de America Strikes Back - ci din cine ştie ce motive administrative. Că Barna a ieşit din combinaţie e foarte bine. Că în locul lui l-au luat pe Nuţu Cărmăzan e la fel de rău.

Că Cărmăzan nu e scenarist, se ştie - a studiat la I.A.T.C. regia, aşa cum se făcea ea prin '70, iar timidele sale încercări în domeniu au arătat că gândul i se duce mai degrab' spre imagini, nu spre structuri narative. Omul ştia cândva să arate (primele lui două filme, Ţapinarii şi Lişca, aveau o anume frumuseţe plastică şi chiar unele momente de luciditate), dar nicicând să povestească. Casa din vis (unde am fost secund, deci am putut urmări pe viu procesul de creaţie, iar scriptul îmi era document de lucru) avea un fir epic complet evanescent, printre imaginile de o calofilie căutată care, lipsite de suport, se pierdeau în neant. Mai târziu, la În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, a trebuit să rescrie Sinişa Dragin totul. După care a urmat dezastruosul Vlad, nemuritorul (am tradus scenariul în engleză, pentru coproducătorii străini, şi am putut vedea că povestioara cinematografică a lui Nicu Covaci avea unele posibilităţi - dacă o refăceau niscaiva scenarişti, nu trioul Nuţu, Aneste şi Ted Nicolau; ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, Nuţu i-a dat regia lui Adrian Popovici, care simte cinema cum simte Jigsaw autopsia-n Saw IV) - şi, în fine, ridicolul Orient Express al lui Conu' Serj şi amatoricescul Margo. Păi cum să-l trimiţi în cameră pe onorabilul? E firesc să fie tufă la scenarii - însă n-ar fi stricat să ştie şi el treaba asta, fiindcă atunci ar fi apelat la altcineva să bată-n cuie storyboard-ul. Poate.

Aşa, însă, din povestea lui Lucian Dan Teodorovici nu mai rămâne nimic... Nu, sunt prea exact. Nu din povestea lui Lucian Dan Teodorovici, ci din poveste în sine, din noţiunea de poveste, nu mai rămâne nimic. Episoadele sunt juxtapuse arbitrar, incoerent, haotic, ca pietrele de râu. Nu mă îndoiesc că Cărmăzan spera ca prin matcă să curgă şi o apă povestitoricească - dar cum matca nu exista decât în mintea lui, apa s-a dus prin altă parte, lăsând bolovanii uscaţi şi prăfuiţi. Şi diformi, colţuroşi, plini de rupturi - normal, neavând cine să-i cizeleze.

Vestea bună e că un film nu e numai scenariu - e şi regie.

Vestea proastă e că şi pe-asta şi-a asumat-o tot Nuţu.

Că Cărmăzan a părut cândva vag promiţător, pe la primele lui două filme, e lucru ştiut şi firesc - de multe ori se întâmplă ca vreun oarece tinerel cu studii să manifeste o anume prospeţime înşelătoare şi de scurtă durată; şi Mureşan a fost aşa, şi Drăgan... Ba chiar, pe Nicolaescu, Piţa şi Daneliuc i-a ţinut nu un film, două, ci chiar câte zece ani! Foarte frumos... Foarte urât, că Cărmăzan se îndârjeşte să mai facă filme şi după ce sclipiciul debutului i s-a stins de mult. Cel mai urât, că are cine să-l susţină - că de, industria filmului înseamnă bani şi pile, adică fleici căcălău-Măria-Ta!

Ce vedem, aşadar? Vedem puzderie de personaje care se strofoacă care-ncotro (că Cărmăzan ar vrea un ceva dramatic - dar... damage, TILT!, isteric scrie pe hârtie, şi nimic mai mult!), vorbesc enorm şi, mai ales, zbiară. Isteric. Gratuit. Ostentativ. În circa 98% din cazuri (hai 96% - să nu fiu rău!), când câte doi, trei, patru, oricâţi încep să vorbească despre ceva, la a doua replică, maximum a treia, irumpe scandalul. Fără nici un motiv vizibil. În roman, chestia asta nu exista - dimpotrivă, personajele lui Lucian erau stăpânite de un anume calm depresiv, apatic, delirant, propriu atmosferei extrem de apăsătoare care le învăluia universul, iar cele câteva ieşiri temperamentale erau perfect justificate - atât psihologic, cât şi estetic. Dar... să nu fim absurzi - ştim doar că Cărmăzan nu e psiholog, el e... e ce e, aşa, şi de unde să ştie el să coordoneze coerent nişte actori în roluri? Asta-i treabă de regie, nu de... El le zice: "Acum, urlă!" - şi bietul actor, ce să facă...? Se execută, că de-aia-i plătit! Şi urlă, sireacul, urlă ca din gură de şarpe! Ba mai mult - se mai ia şi la trozneală, inclusiv cu câte-un scaun în cap. Dacă-l citea pe Syd Field sau pe MacKee, Nuţu i-ar fi zis: "plot-point-1". Aşa, însă, rămâne doar un scaun trântit în cap, de care-şi aminteşte cineva muuult mai târziu, şi se mai încurcă puţin nişte iţe, în încurcătura şi-aşa generalizată metastatic.

Staţi - ce-i cu titlul? De ce O secundă de viaţă? Fiindcă, de vreo două ori, apare Professorele Alecu Croitoru, silit să citească nişte propoziţii despre secunda dinaintea morţii - care-i ba cu plus, ba cu minus, tot aia. Personajele care l-au auzit mai amintesc şi ele, uneori, de acea "secundă de viaţă". Deci, Nuţu s-a liniştit: ce dac-a dat cu şutu' Circului nostru vă prezintă? Nu mai sunt titluri pe lumea asta? Ete...!

Că Cărmăzan, în cotidian, are un vocabular fermecător de bogat cromatic, ştie oricine-l cunoaşte. Prin urmare, era firesc să se regăsească şi această nobilă latură a personalităţii sale în şirurile de vorbe de pe ecran - nu neapărat astfel combinată, dar cu siguranţă din belşug, şi cu rostire apăsată, insistentă, limpede impostată, ca să vadă tot omu' că noi n-avem inhibiţii.

Mai avem, aruncate de-a valma, o crucificare sexual-fetişistă, o mahmureală post-orgiastică, ceva în jurul unui miting gay, un contingent de curve pe centură, şi multe momente cu cadre medicale şi poliţişti caricaturizaţi gros ca la Daneliuc. O fojgăială de vecini bătrâni care, au n-au treabă, apar numai şi numai eminamente ca să tragă exclusiv cu urechea pe la uşa protagonistului, spre/dinspre care se deplasează pâşpâş - iar, şi iar, şi iar, până la saturaţie.

Că Cărmăzan nu prea are mijloace de lucru cu personajele, iar nu-i o noutate - dar dacă ne uităm puţin pe sinopsisul Secundei de viaţă, înţelegem şi de ce. Scrie acolo: "Robert este un ratat în adevăratul sens al cuvântului. El nu îşi doreşte nimic de la viaţă, cu excepţia unui lucru: să aibă suficient curaj pentru a se sinucide. Dar într-o zi totul se schimbă, pentru că Robert a salvat viaţa unui om"...

Ţeapă. Robert (pe care-l cheamă Edgar, da' cineva a-ncurcat niscai borcane) nu e un ratat în nici un sens al cuvântului, decât unul singur: ca personaj. Tot ce vedem la el e că-i un excentric abulic, despre care nu ni se spune nimic, şi-n fond ne şi doare fix în pix, de imaterial ce e. N-are identitate, n-are nici o ocupaţie, n-are sentimente, intelect, nevoie dramatică ("supratemă", în verbiaj stanislavskian), n-are personalitate, n-are farmec - are doar un bunic care-a fost la Auschwitz (de ce? Probabil ca să fie politically corect). Se mişcă, vorbeşte, râde şi ţipă la comanda domnului de lângă omul cu aparatul de filmat - aşa că e imposibil să tragem vreo concluzie despre datele actoriceşti ale lui Andrei Pandele, aflat la al doilea rol, după debutul ca licean în California Dreamin' (nesfârşit).

Un oarecare zvâc se remarcă la Costel Caşcaval, în Socaliuc - unul dintre puţinele personaje care mai păstrează un rudiment din seva cu care-l înzestrase odinioară Teodorovici. Talentul robust al actorului face restul, salvând atât cât se mai poate - adică nu mare lucru; doar cât să nu se compromită.

Mai e bun (în sine) Vali Uritescu, într-un rol episodic (din simplul motiv că e unul dintre acei actori incapabili să joace prost). Vasile Popa "Ţeavă", într-un comisar de poliţie greţos de grosolan construit, are totuşi vreo două tresăriri amuzante.

Din păcate, Maia Morgenstern este genul de actriţă care, pe mâna unui ageamiu, poate să joace dacă nu chiar rău, în orice caz pe-alături cu problema - mai ales când problema e de parcă n-ar mai fi. Apariţia ei ca administratoră de bloc nimfomană (episod complet inutil în poveste) rămâne o mică joacă în sine, lipsită de orice context - şi, ca atare, enervată. Rodica Mandache e batjocorită şi ea în rolul surorii şefe, Ruxandra Sireteanu e umilită în rolul mamei perverse, Constantin Drăgănescu e un barman fără nici un Dumnezeu, pierdut prin peisaj. Cornel Palade, egal cu sine însuşi. Cristi Iacob măcar are destul bun-simţ ca să nu sară complet calul cu kitschoşenia lui Daniel, îngrămăditul guru cu deviaţii sexuale. Antoaneta Cojocaru rămâne la fel de incoerentă ca personajul. Geo Saizescu şi Alecu Croitoru, cabotini - mă rog, ei nici nu-s actori, mai apar în filme aşa, la un ciubuc, ceva... Şi restul colectivului de tovarăşi, în aceeaşi vână.

Dintre şefii de compartimente, nimeni nu se ilustrează prin vreo reuşită - decât, eventual, operatorul Marius Ivaşcu, autor al celor mai agramate încadraturi pe care le-am văzut în ultimii ani (dar, mă rog, nici cu expunerea nu stă prea bine, iar culoarea e de un kitsch fioros, aşa că e explicabil). Vlaicu Golcea, inginerul de sunet, reuşeşte un mixaj de nu se mai înţelege om cu persoană - sau, mai academic spus, haloimăs. Decorurile şi costumele lui Mihnea Tăutu sunt cam la acelaşi nivel cu cele din marele său succes anterior, Dincolo de America, iar monteuza Raluca Safta are o singură salvare: s-o fi obligat Nuţu, cu pistolu' la tâmplă, să taie cadrele atât de aiuristic (unele-s îndeajuns de scurte ca să nu pricepi ce caută acolo, da' nu-i nimic, căci compensează pe alte părţi, cu cadre lungite inutil, de se duce-n mă-sa şi ritm, şi tot...)

În mod cu totul remarcabil, impactul showului e nimicitor. După cele două ore şi câteva minute de tortură non-stop, în care te simţi ca legat pe jilţul lui Gheorghe Doja ca să ţi se aplice fiare înroşite-n foc pe piele, pălituri în cap, electroşocuri, găleţi cu zoaie şi multe înjurături, ieşi din sală un cu totul alt om. N-am nimerit din prima uşa de la Scala, dar până la urmă, nu mai ştiu cum, se făcea că eram pe bulevard, mergeam spre Universitate, şi speram să dau de vreun cunoscut, ca posibil reper pentru a începe lunga, dificila, dureroasa reîntoarcere la realitate...

23-24 aprilie, 2009
Bucureşti, România


Regia: Ioan Cărmăzan Cu: Costel Caşcaval, Paula Chirilă, Constantin Drăgănescu, Cristian Iacob, Rodica Mandache, Maia Morgenstern, Cornel Palade, Andrei Pandele, Valentin Uritescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus