Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Andrei Tarkovski

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Andrei Tarkovski despre filmul de artă ca hieroglifă a adevărului absolut


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se vorbeşte peste tot despre genuri cinematografice. Nu vizionăm filme, ci filme de comedie sau poliţiste, de groază sau de aventuri, thrillers sau romances etc. Foarte rar se mai întâmplă să exclamăm: Am văzut un film! Un film pur şi simplu, neînregimentat de clişeele vreunui gen anume... Pe la mijlocul anilor '80, Andrei Tarkovski ("cel mai important regizor al sfârşitului de mileniu" în opinia unui alt titan al filmului, suedezul Ingmar Bergman) îşi exprima deschis rezervele sale faţă de transferul genurilor din teatru înspre cinema. Astfel, nota el în Sculpting in Time (volum apărut în 1986), comedia de situaţii, western-ul, drama psihologică, melodrama, muzicalul, thriller-ul, filmele poliţiste ori de groază ar aparţine nu atât artei, cât mass mediei, adresându-se - atunci când se încadrează perfect în aceste clasificări - "marelui public".

Care este însă scopul filmelor de artă versus filmele-conservă? Are arta un scop anume? Şi dacă da, este el redefinit perpetuu de epoci, de mode sau are puterea să transceadă vremurile? La modul ideal, arată Andrei Tarkovski, ţelul artei - neschimbător, peren - este acela de a "explica artistului şi celor din jur care este sensul vieţii unui om; iar dacă nu reuşeşte să-l explice, măcar să adreseze această întrebare". Arta modernă însă a luat-o pe un alt drum. Nu mai contează aspiraţia către un ideal, căutarea unui sens vieţii, ci afirmarea valorii individului ca entitate autonomă. Artistul nu mai este "un slujitor al unei idei măreţe, al unui ideal comun, gata oricând să-şi răscumpere înmiit darul cu care a fost înzestrat". Arta nu mai este o omilie, o expresie a ceea ce are omul mai bun în fiinţa sa: nădejde, credinţă, dragoste, frumuseţe, rugăciune. De aceea omul modern, extrem de suspicios faţă de ideea de jertfă (chiar dacă exprimarea de sine presupune obligatoriu o formă de sacrificiu) şi bombardat din toate părţile de clişeele diferitelor genuri, manifestă o sensibilitate (şi o dependenţă) excesivă faţă de surogatele artistice.

Există - afirma regizorul Călăuzei - un singur fel de gândire filmică: cea poetică. Doar cinematograful poetic, arăta el, poate rezolva situaţiile ireconciliabile şi paradoxale (frumosul şi urâtul, binele şi răul, moartea şi viaţa etc.); doar aşa cinematograful poate fi un mijloc adecvat de expresie pentru gândurile şi sentimentele regizorului-autor. Care este genul în care îl putem încadra pe, de exemplu, Robert Bresson? "Niciunul", răspunde Tarkovski, fiindcă "Bresson este Bresson - el însuşi este un gen". Enumerarea continuă: Antonioni, Fellini, Bergman, Kurosawa, Dovjenko, Vigo, Mizoguchi, Buñuel, Chaplin. Cu toţii regizori de marcă în world cinema, fiecare în felul său un fenomen unic, irepetabil; orice descoperire artistică reprezintă, în viziunea tarkovskiană, "o imagine nouă şi unică a lumii, ca o hieroglifă a adevărului absolut", o "metonimie" (parte pentru întreg: pentru a vorbi despre infinit, artistul zugrăveşte lumea realităţilor finite). Iată, de exemplu, două din filmele cu cel mai mare succes la box office ale regizorului rus: deşi catalogate drept repere ale genului S.F., nici Solyaris şi nici Stalker / Călăuza - în fond, filme de con-ştiinţă şi ficţiune - nu-şi au locul propriu-zis pe raftul producţiilor de gen, ci aparţin mai degrabă universului poetic de motion pictures plăsmuit de regizori precum cei numiţi mai sus.

Adevărata imagine de film se bazează deci pe "distrugerea genului", deoarece numai aşa idealurile pe care artistul încearcă să le exprime nu sunt sacrificate de respectarea parametrilor unui gen sau altul. Că realitatea este cu totul alta, o demonstrează Robert Altman cu uriaşa sa forţă satirică. În The Player / Jocuri de culise, Altman urmăreşte odiseea unei idei de film (iniţial onestă, necomercială, "ca-n viaţă") din momentul de expunere a sinopsis-ului în faţa virtualului producător şi până la materializarea ei într-un blockbuster (un produs comercial, tipic hollywoodian, încărcat de clişee), pe gustul milioanelor de plătitori de bilet. La previzionările dinaintea premierei, acest public (ce preferă "ingredientele de succes" de tip telenovelistic şi tabloidic: vedetele, suspansul, umorul, violenţa, emoţia, speranţa, nuditatea, sexul etc.) va alege invariabil varianta cu final fericit. Hollywood ending, indeed. Cine mai este atunci autorul unor astfel de filme? Nimeni altcineva decât milioanele de spectatori, avide să evadeze măcar o clipă din cenuşiul cotidian.



 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Jindul personjelor tarkovskiene, Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Filmele lui Tarkovski sau arta care ne face mai buni, Mihai Văcariu
 Un sfert de veac fără Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Sister act - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer