Cultura / iunie 2009
Antichrist
Titlul cronicii de faţă arată ca unul folosit într-un tabloid, iar Antichrist-ul lui Lars von Trier chiar a fost tratat, pe nedrept, precum un subiect dintr-un ziar de mâna a cincea. Este privit ca un fetus avortat, aruncat pe marginea străzii, care îi face pe oameni să se ruşineze, să roşească, să descopere că sunt pudibonzi.


Obsesii mai vechi

Când am văzut că sute de spectatori au umplut noua sală de cinema a Muzeului Ţăranului Român pentru proiecţia Antichrist am sperat şi am crezut că am de-a face cu "connaisseurs", veniţi la fel ca mine să se bucure de orice ne-ar fi dat Lars von Trier.

Până acum el nu a făcut filme proaste, ba din contră, majoritatea au fost catalogate drept capodopere, prin urmare, oricât de multe declaraţii de oripilare am auzit cu privire la Antichrist eram convinsă că nu voi fi chiar atât de dezamăgită.

Şi n-am fost. Filmul şi-a făcut loc în primele poziţii din topul meu personal şi încă urcă. Efectul lui durează şi îmi bântuie nopţile, dorinţa de a-l revedea persistă.
Pot să declar că Antichrist este genial!

Evident că mulţi spectatori nu au considerat la fel şi s-a exprimat zgomotos, râzând în hohote, iar singura lor scuză ar fi că au suportat atât de greu violenţa de pe ecran încât simţeau nevoia să se apere, prin râs. Eu aş fi preferat să iasă din sală. Antichrist nu merita o asemenea reacţie, nefiind nici pe departe un thriller-penibil, cum a fost catalogat şi nici atât de sângeros şi violent precum mă aşteptam. Din fericire, von Trier a ştiut să-şi dozeze momentele de violenţă şi chiar dacă uneori le-a împins până la extrem a avut întotdeauna motivaţie. Poate chiar prea multă, oferindu-i-o generos spectatorului.

Obsesiile lui primare persistă şi aici, la fel şi simbolurile sau motivele. Motivul naturii umane este din nou exploatat, doar că sub o formă diferită şi cu ajutorul unor mituri străvechi. Simbolul roţii, un element de tortură pe care l-a folosit şi în Dogville revine, însă cu mai puţină moderaţie. Se foloseşte frecvent şi de cei trei vestitori ai morţii: căprioara, corbul şi vulpea, care atunci când apar împreună cer sacrificarea unui suflet.

O greşeală pe care aş taxa-o ar fi aceea că regizorul s-a folosit de vulpea care îşi mânca propriile măruntaie pentru a comunica unul din mesajele filmului, "chaos reigns" - "haosul guvernează", dându-i o conotaţie (recunosc) uşor ilară. Dar trecând peste micile exagerări, filmul împărţit în patru capitole (Durerea, Suferinţa, Disperarea şi Cei trei cerşetori) plus un Prolog şi un Epilog absolut minunate (pe muzică de Händel - din opera Rinaldo, aria Lascia ch'io pianga) are unele dintre cele mai frumoase cadre din punct de vedere compoziţional pe care le-am văzut vreodată.


Gainsbourg şi Dafoe - remarcabili

Antichrist debutează cu o scenă de sex între cei doi protagonişti, filmată alb-negru în slow-motion şi montată în paralel cu accidentul fatal al copilului lor. Acest lucru le marchează pentru totdeauna existenţa şi femeia (interpretată de Charlotte Gainsbourg) intră într-o stare profundă de depresie, care o conduce uşor, dar sigur, spre nebunie. Soţul ei (Willem Dafoe), îşi exersează abilităţile terapeutice încercând să o vindece, dar nu-şi dă seama că ea îi anticipează fiecare mişcare, conducându-l exact spre locul în care vrea să se piardă.

Dorinţa ei de a face sex este demonstrativă pentru sine, animalică, de autopedepsire. Sentimentul de vinovăţie îi dă senzaţia că atât ea cât şi bărbatul ei trebuie să sufere pentru a se absolvi de păcatul de a-şi fi neglijat fiul, fapt care a dus la moartea lui. Toate acţiunile ei sunt conduse de această dorinţă de pedepsire, deşi inconştient avusese o premoniţie a ceea ce urma să se întâmple.

Pădurea în care ea îşi conduce soţul poartă numele de "Eden", iar ei joacă rolurile de Adam şi Eva. Răul sălăşluieşte în ea şi orice încercare a lui de a o îndepărta de depresie o îndeamnă să acţioneze şi mai violent.

Iubirea dintre ei este palpabilă, atracţia devine morbidă, iar ea vrea să stopeze toate acestea prin suferinţă fizică. Automutilarea ei este dovada supremă că nu vrea să mai simtă plăcere şi reprezintă primul pas în procesul morţii lente şi dureroase pe care pare că o pregăteşte pentru amândoi. Deznodământul este eliberarea. Dar orice eliberare cere sacrificiu.

Lars von Trier i-a dedicat filmul lui Andrei Tarkovski, deloc surprinzător, de altfel. Antichrist nu este un film misogin, sau horror, sau extra violent, sau stupid, sau slab şi în ciuda faptului că însuşi von Trier a declarat că unele scene le-a scris fără motiv ("Imaginile au fost concepute în afara oricărei logici sau gândiri dramaturgice. Ele au provenit adesea din vise din acea perioadă sau dintr-o perioadă anterioară acesteia" - L.v. T.), toate îşi au rostul lor bine definit.

Antichrist este clar a fine piece of art, în care psihologia şi mitologia se întrepătrund, formând un univers unic, imposibil de înţeles de cei incapabili de a avea o percepţie superioară realităţii imediate.

Regia: Lars von Trier Cu: Willem Dafoe, Charlotte Gainsbourg

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus