Cultura / iulie 2009
Los abrazos rotos al lui Almodovar este o joacă, un dans cu ecranul al unui regizor genial care din când în când simte nevoia să fie din nou copil. Pedro Almodovar nu s-a ferit niciodată de clişee sau de poveşti cu iz telenovelistic, iar ultima sa creaţie dovedeşte acest lucru din plin.

Los abrazos rotos este la prima vedere o melodramă care fără atingerea magică a regizorului spaniol ar putea părea incredibil de... ieftină. Filmul ne "vinde" istoria lui Mateo Blanco (Lluís Homar), fost regizor de film, care în urma unui accident de maşină îşi pierde vederea şi decide să trăiască mai departe sub o altă identitate. Astfel devine Harry Caine, pseudonimul folosit pentru a-şi semna scenariile şi se schimbă fundamental ca persoană. Harry face o incursiune în trecut, povestindu-i fiului agentei sale (care se recupera dintr-o comă provocată de consumul mai mult sau mai puţin accidental de droguri) despre Lena (Penelope Cruz), femeia cu care trăise o frumoasă, dar tragică poveste de dragoste.

Filmul se sprijină pe Lena, în schimb ce personajul Mateo nu reuşeşte să se facă iubit, cel mai probabil din pricina interpretării surprinzător de slabe a lui Homar. Blanca Portillo (în rolul lui Judit, agenta lui Mateo) şi Jose Luis Gomez (în rolul lui Ernesto Martel, iubitul gelos al Lenei) sunt minunaţi. De asemenea o interpretare foarte bună este cea a lui Ruben Ochandiano, Ray X, fiul homosexual al lui Ernesto, un personaj delicios şi extrem de potrivit în universul almodovarian.

Regizorul, destul de explicativ aici, face o incursiune în trecut, readucând în atenţia publicului aclamata sa peliculă din '88, Mujeres al borde de un ataque de nervios şi încearcă să reînvie epoca Andy Warhol, care l-a marcat teribil, prin mijloace actuale.

Evident că după Hable con ella, Todo sobre mi madre sau Volver e greu să priveşti Los abrazos rotos fără să ai sentimentul că se putea mai mult, dar în acelaşi timp splendoarea imaginilor şi a culorilor folosite de Almodovar te îmbată, iar Penelope Cruz este ireal de frumoasă, oferind o interpretare fermecătoare şi sofisticată.

Actriţa rămâne creaţia supremă a regizorului care a consacrat-o şi nu se opreşte din a o face "inoubliable" în ochii spectatorilor. Este seducătoare, subtilă şi totuşi ţipătoare şi pasională, emanând senzualitate pură în fiecare moment.

De la Penelope Cruz cea din Carne tremula până la această Penelope Cruz care te lasă cu gura căscată e cale lungă, dar grozav de urmărit şi totul i se datorează lui Almodovar, deşi nu contest talentul nativ al actriţei.

În ciuda felului în care este tratat filmul, după cum spuneam, nu cel mai bun din cele regizate de Almodovar până acum, cu siguranţă merită văzut, căci e un exemplu de artă veritabilă. În epoca digitalului, a fantasticului, a personajelor animate şi a creaţiei născute din sentimentul de politically correct, Almodovar ne prezintă umanul - personajele lui, profund spaniole, cu poveştile lor, cu iubirile lor care sunt dureroase parcă pentru a-şi certifica existenţa şi care te surprind fără 3D sau efecte speciale.

Şi asta înseamnă de fapt să faci cinema, asta înseamnă să vezi noul film al lui Almodovar într-o sală plină, într-o zi de luni, într-un cinema de cartier din Bruxelles.

Regia: Pedro Almodóvar Cu: Penélope Cruz, Lluís Homar, Blanca Portillo, José Luis Gómez, Tamar Novas, Rubén Ochandiano

1 comentariu

  • Perfectiunea strica!
    [membru], 20.09.2009, 21:14

    Da. Dupa ce se aduna greu, din multe parti (dar asta tine de poetica autorului), la un moment dat (probabil ca exact la jumatate), filmul cade, se pleosteste, se indoaie si se inchide fix peste el insusi.

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus