Am pătruns cu greu până în preajma scenei din Piaţa Constituţiei, deoarece la ora de începere a concertului, 21.30, spaţiul prevăzut cu scaune, ca şi întreaga zonă înconjurătoare era arhiplin. Doar se anunţase concert cu intrare liberă... Aceasta a fost mai puţin liberă decât anunţaseră organizatorii la conferinţa de presă de săptămâna trecută, pentru că în zona cu scaune nu s-a intrat “în ordinea venirii”, ci doar cu invitaţii sau cu ecusoane. Probabil că lumea nu s-a supărat, însă, pentru că a rămas şi după garduri, plină de curiozitate să audă şi să vadă despre ce este vorba în mult mediatizatul concert Sarah Brightman din deschiderea turneului de promovare al recentului album al acesteia, Harem, editat de EMI.
De ce se tot vorbeşte despre “soprana” Sarah Brightman nu am înţeles, pentru că în afara timbrului ce se încadrează în această zonă, ea este o cântăreaţă de pop autentică. Aşa cum ne-a plăcut să-l auzim pe Freddy Mercury alături de Montserrat Caballe în Barcelona, multă lume o identifică pe Sarah Brightman cu duetul cu Andreea Bocelli Time To Say Goodbye. Dar în ambele cazuri muzica interpretată a fost pop şi nu operă... Lucru atât de evident, încât mă întreb de ce mai apar confuzii.
Ceea ce am auzit şi văzut ieri seară în Piaţa Constituţiei a fost un superb spectacol de sunet şi lumină, în care toate au funcţionat perfect (reconfortant după penibila sonorizare a Concertului nr. 1 pentru pian de Brahms de la Sala Palatului, în care microfoniile au fost la ordinea zilei). Ţinuta, seducătoarele costume ale artistei, orchestraţiile diverse şi incitante (cu acompaniament instrumental live, instrumentiştilor care au cântat în spatele scenei - fie ei români sau străini - adăugându-li-se doar o serie de efecte de synthesiser preînregistrate), vocea ei pură, de o susţinere remarcabilă, au ţinut publicul cu sufletul la gură. Toate acestea au fost reale pentru spectatorii care au ştiut la ce fel de concert vin şi au fost conştienţi că vor asista la un spectacol în care frontierele dintre diferite genuri de muzică sunt trecute fără idei preconcepute, în ideea obţinerii unei atmosfere de ansamblu captivante, definită de un tip de expresie dominant.
O anumită categorie de public, care se grăbise spre piaţă dinspre “cartier” aflînd că e muzică gratis a plecat repede şi destul de dezamăgită, dacă nu chiar speriată de frumuseţea, eleganţa şi bunul gust care se revărsau dinspre scenă. Vulgaritatea, muzica simplistă compusă din două formule ritmico-melodice repetate la infinit se află la antipodul genurilor de muzică abordate de Sarah Brightman.
O concluzie este limpede. Sarah Brightman şi a ei muzică pe care “puriştii” o vor contesta întotdeauna a avut ce căuta într-un Festival al artelor. Iar dacă vorbim de frontiere şi de fragila graniţă între comercial şi artă în muzică, concertul de ieri ne-a convins că Sarah Brightman a reuşit să treacă în a doua categorie.