E strano... - Traviata

Cine cunoaşte opera Traviata înţelege trimiterea titlului. Pentru ceilalţi, voi fi mai limpede spunând că este denumire uneia dintre cele mai importante arii ale eroinei operei Traviata. Când am auzit-o pe interpreta Violettei - soprana bulgară Anelya Vidinova - abordând celebra replică, am conştientizat faptul că este cel puţin straniu că la Centrul cultural al Ministerului de interne s-a cântat sâmbătă Traviata în concert, în faţa unei săli arhipline - este adevărat cu intrarea liberă şi cu mulţi invitaţi - care a însoţit cu aplauze şi strigăte de bravo acest neobişnuit eveniment.

S-ar putea comenta pe tema unei diferenţe valorice între un concert ca acesta şi o operă în concert precum Puritanii, prezentată la Sala Radio, cu două luni în urmă. Totuşi, dacă intrăm puţin în culisele acestui spectacol, suntem nevoiţi să conştientizăm faptul că există în Bucureşti o viaţă culturală oficială, de top (evident, un top naţional, care reflectă nivelul real al vieţii noastre muzicale...) şi o viaţă culturală secundă, care în unele cazuri beneficiază de o incredibilă forţă de a se afirma.

E straniu ca generatorul unui spectacol cu o operă în concert să fie corul şi mai precis o anume persoană, în cazul nostru Paula Ciuclea, creatoarea şi finanţatoarea singurului cor particular profesionist din România, "Divina Armonie". Formaţia are statut şi activitate permanente, spre deosebire de orchestre particulare precum Unisono sau Bucharest Wind Orchestra, care concertează ocazional, mai rar sau mai frecvent, în funcţie de cum pot fi găsiţi sponsori. Admirabilă iniţiativă. Corul "Divina Armonie" are o carte de vizită impresionantă de la înfiinţarea sa în urmă cu 7 ani şi a mai colaborat cu Filarmonica din Giurgiu (orchestra pe care am ascultat-o în acest concert) pentru Recviemul de Mozart, în urmă cu doi ani. Orchestra este cea mai tânără filarmonică din ţară (înfiinţată în 1999) şi este condusă de dirijorul Radu Popa, care şi-a pus o bună parte a timpului în slujba acestei idei. Corul pregătit de Marius Firca s-a alăturat orchestrei şi a adus în faţă solişti care (cea mai mare parte) la rândul lor provin din cor - soprana Anelya Vidinova (originară din Bulgaria, dar asimilată mediului muzical românesc), mezzo-soprana Antoanela Bîrnat, tenorul George Hogaş şi baritonul Emil Matei (director artistic al corului) - singurul invitat străin fiind tenorul mexican Hector Lopez.

Traviata este ultima operă din celebra trilogie populară creată de Verdi la mijlocul secolului al XIX-lea, începută cu Rigoletto şi continuată cu Trubadurul în 1851. Originalitatea majoră a acestei creaţii era la acea vreme curajul transpunerii pe scena lirică - altfel mai tradiţională decât cea a teatrului vorbit -, a unei teme contemporane şi a unei opere literare recente (romanul lui Dumas-fiul data din 1848, iar piesa Dama cu camelii fusese reprezentată în 1852, cu doar 13 luni înaintea premierei operei). Operă intimă, premiera absolută soldându-se cu un eşec (datorat se pare mai puţin subiectului, cât mediocrităţii interpretării), Traviata şi-a început seria succeselor în 1854, la Veneţia. Operă etern contemporană, lucrarea se sprijină aproape integral pe interpreta principală, care trebuie să fie o tragediană lirică şi o cântăreaţă de excepţie.

Poate că Anelya Vidinova nu răspunde chiar tuturor acestor cerinţe, dar este o cântăreaţă sensibilă, cu un registru acut suplu, care are toate şansele să "crească" pe măsură ce va câştiga experienţă. Alături de ea am ascultat în trioul principal al operei un tenor mexican (Hector Lopez) care excela tot prin luminozitatea registrului acut şi un bariton cu o voce caldă (Emil Matei), care ar mai putea câştiga în siguranţă, odată ce va avea ocazii mai frecvente de a apărea şi în alte opere. Corul "Divina Armonie" şi Orchestra simfonică a Filarmonicii din Giurgiu conduse cu precizie, supleţe şi o deosebită capacitate de a se adapta soliştilor de Radu Popa s-au plasat la înălţimea cerinţelor partiturii.

Revenind la neobişnuitul unui concert ca acesta, generat de entuziasmul şi atracţia nestăvilită faţă de bucuria de a cânta a unui om, în acest caz Paula Ciuclea, întrebarea este câte astfel de persoane ar trebui să existe pentru ca una dintre dorinţele actualului ministru al culturii - aceea de a vedea iniţiativa particulară salvând cultura (în cazul nostru muzica) românească - să devină realitate. Continuând să generalizăm pe o temă care ne-a fost reîmprospătată în minte de Traviata în concert la Centrul cultural al Ministerului de Interne, ceea ce trebuie avut în vedere este că în cazul în care "plătitorul" nu mai este impersonalul "stat" - mai precis contribuabilul român -, cel care investeşte are tot dreptul să-şi impună gustul şi condiţiile, care pot sau nu să fie demne pentru artist. Şi, deşi poate părea straniu cuiva din afara domeniului artistic, unul dintre motivele esenţiale pentru care artiştii români pleacă din ţară este reprezentat de lacunele existente în statutul artistului în România şi nu întotdeauna de suma primită pe post de recompensă materială pentru munca lui, fie ea numită salariu sau onorariu.