De-a Caragiale - Az elveszett level / O scrisoare pierdută

Cele două instituţii teatrale clujene importante (Naţionalul şi Teatrul Maghiar) s-au dedat în ultimele stagiuni la experimente îndrăzneţe, nu de puţine ori răscolitoare, devenind spectacole de răsunet. Cu doi regizori de talia lui Mihai Măniuţiu şi Tompa Gabor situaţia nici nu are cum să stea altfel. Fără să fie vorba despre o concurenţă locală, sediul inovaţiilor avangardiste mai solid susţinute estetic pare a se fi deplasat în ultimul timp spre scena Teatrului Maghiar. Aici a montat Măniuţiu un superb Woyzeck, dar şi Doktor Faustus, spectacole memorabile, intens discutate, şocante prin metafora teatrală propusă. Dacă Doktor Faustus, de pildă, e plasat într-un azil de bătrâni handicapaţi, nu e de mirare că Tompa Gabor vine acum cu Az elveszett level / O scrisoare pierdută situată - unde credeţi? - nu altundeva decât într-un... WC public. E locul cel mai potrivit unde trebuie aşezată politichia aleşilor, pare a sugera regizorul, supralicitând dur, imperturbabil, bagatelizând ironic, fără limite. Asta este politica de ieri şi de azi şi trebuie tratată ca atare. Desigur, este una dintre provocările ce nu vor rămâne suspendate în aer. Aşa cum "onorabilul" Caţavencu nu se teme de întreruperi, nici Tompa Gabor nu se teme de provocări. De aceea le şi cultivă.

Locaţia luptelor pentru putere din comedia lui Caragiale nu e singura stringenţă avută în vedere de regizor pentru reinterpretarea celebrei piese. Antrenat în găsirea unor soluţii de o expresivitate marcant hiperbolică, regizorul nu ezită să supraliciteze reprezentarea "lumii lume" sau a "lumii întoarse pe dos" recurgând până la inversarea rolurilor. Astfel că în rolurile masculine avem interprete femei, iar în unicul rol feminin (Zoe) avem un bărbat: Bacs Miklos. Balamucul e total, batjocura îngroşată. Un Tompa Gabor cinic, batjocoritor? Parcă nu ne vine la socoteală. Excelent promotor al "teatrului absurd" (Beckett, Ionescu), postură în care a dat dovadă de un rafinament artistic cu totul ieşit din comun, acceptăm cu oarecare strângere de inimă ipostaza de zeflemist notoriu, necruţător pe care şi-o arogă aici. Mai uşor ne vine să acceptăm demersul său ca joc de dragul jocului. Un joc de-a Caragiale. Asta da!

Inversarea rolurilor îmi aduce în faţă două efecte. Unul teoretic, ditirambic şi cam abscons. Celălalt de ordin mai personal. Pe de o parte, dacă ţinem cont de "profeţiile" schizoide ale unui Dan Brown, viziunea "feministă" vine în întâmpinarea unei viitoare ere a matriarhatului şi a repunerii în drepturi a sacrului feminin. Nu e prea mult spus? Pe de altă parte, am deseori impresia că spectacolului interpretat numai de bărbaţi îi lipseşte ceva. E prea uscat, searbăd şi plicticos până la urmă. Din acest punct de vedere, de pildă, Doisprezece oameni furioşi este un eşec, în ciuda unei dezbateri de idei de mare forţă. Tompa Gabor înviorează şi dezbracă până la atmosferă de cabaret unele scene, fără să alunece în aşa ceva. Această inversare a rolurilor are şi un neajuns pe care nu mă pot abţine să-l semnalez. Desigur Az elveszett level se vrea - şi este în cea mai mare parte - un produs de mare rafinament artistic şi intelectual. Un produs cu străluciri viclene, insultătoare chiar la adresa balcanismului nostru, tratat la rândul lui insultător de însuşi Caragiale. Cu toate acestea, când vocile actriţelor sună prea piţigăiat sau anemic ai uneori impresia că este o reprezentaţie şcolărească şi din lipsa unor interpreţi băieţi s-a ajuns la fete. Ca mascarada să fie totală, aceste fete nu joacă în travesti. Riscul acesta regizorul şi l-a asumat cu prea mare încredere în forţele proprii. Decizia lui: dacă e joc, se poate trece şi peste aşa ceva, acceptând convenţia. Nu mă îndoiesc o clipă că n-ar avea dreptate. Ce, teatrul nu e convenţie?

Uneltirile partenerilor şi rivalilor politici din piesă, ba chiar şedinţa din primărie au loc între cabinele cu toalete luxoase din stânga scenei şi pisoarele din dreapta. Ornamentele aşezate de T. Th. Ciupe (realizatorul decorului) deasupra faianţei (politichia are nevoie de lustru, desigur) de pe pereţi trimite spre eleganţa în care personajele se presupune că îşi ambalează intrigile şi interesele. Tipătescu (Skovran Tunde) citeşte "Răcnetul Carpaţilor" pe budă. Din când în când, femeile-bărbaţi sau bărbaţii-femei se uşurează în pisoare, după care lupta politică se reia cu mai mare îndârjire. Aceasta este atmosfera piesei. Lupta de interese atinge un punct culminant rezolvat ca înfruntare sportivă (tot joc) pe un virtual ring de box cu mănuşile gata pregătite în scena confruntării dintre Caţavencu şi Tipătescu. Excelentă punere în evidenţă a arivismului patentat şi a alergării după funcţii politice este "dansul" scaunelor ţinute mereu sub fund, dar pe care aspiranţii nu ajung să se aşeze. Apariţia şiretului Agamiţă Dandanache (M. Kantor Melinda) pe post de cadavru ambulant ajutat de cadrul metalic să se deplaseze este de un efect total. În acest rol M. Kantor Melinda realizează cel mai pitoresc şi memorabil profil comic al spectacolului. Alţi "tipi" bine înfipţi în tipologiile personajelor se dovedesc a fi Panek Kati în Farfuridi, Kezdi Imola în Caţavencu. Laczo Julia în Pristanda şi Kali Andrea în Trahanache sunt uşor şterse, dar se achită conştiincios de partitură. În această simfonie feminină, cel mai îndrăgit personaj devine Zoe - un bărbat - datorită carismei şi interpretării lui Bacs Miklos. "Zoe, fii bărbată!" s-a adeverit. În costum alb şi cu ochelari de soare Bacs Miklos pare mai mult o caricatură a tribunului Vadim decât o "simţitoare" adulterină. Multiplicarea Cetăţeanului turmentat (Boldizsar Emoke) prin patru mimi care-l însoţesc este una din găselniţele cele mai inspirate, extrem de grăitoare. Glasul mulţimii debusolate. Mai puţin inspirat mi se pare, în pomenita direcţie a supralicitării abuzive ce depăşeşte limita simplei parodieri, jocul cromatic (tot joc) cu sugestii ce trimit spre tricolorul maghiar şi nu spre cel românesc, cum ar fi normal. Fără îndoială că Scrisoarea pierdută a lui Tompa Gabor va suscita comentarii incitante pe măsura provocărilor sale.

Pe cele două scene din Cluj se joacă în actuala stagiune două spectacole Caragiale. Unul la Naţional (O noapte la Union), fără pretenţii şi celălalt la Teatrul Maghiar, cu pretenţii prea mari.