Observator Cultural / ianuarie 2006
La televizor: reclame la suplimente alimentare pentru o viaţă mai bună, lecţii de gimnastică pentru o siluetă mai zveltă, videoclipuri cu tineri frumoşi care nu-mbătrînesc. Iar în faţa televizorului, mame de familie colecţionare de lumînări parfumate, taţi care-şi cumpără din prima de salariu wallpaper-uri cu Insulele Hawaii, adolescente visîndu-se campioane de tenis, în timp ce fraţii lor...

Fraţii lor îşi doresc uneori să dea de pămînt cu televizorul şi mirajele lui de silicon, să poată plînge din nou, ca-n copilărie, la pieptul mamei, să poată vorbi cu propriul tată despre cea dintîi iubire. Dar în România tranziţională, spun statisticile şi sociologii, familia disfuncţională devine mai mult normă decît excepţie; şi ceea ce se pierde dintru bun început sînt tocmai gesturile comunicării cotidiene, tandreţea părintească, confortul sufletesc al căminului. În locul lor, la extremă, melodrama de serie a emisiunilor Din dragoste, patetismul şi abuzul sentimental al telenovelelor.

În reclamele "de familie", şi El, şi Ea au, invariabil, sub 40 de ani, copii mici şi, mai ales, verighetă pe deget. Iar obiectul în sine - verigheta - e mai importantă, în concreteţea ei, decît substanţa relaţiei, şi asta nu în publicitate, ci chiar în viaţa reală. Care o copiază ceva de speriat pe cea de la televizor.


Mcdonaldizarea sufletului

Vitamine, textul Verei Ion pus în scenă, la Teatrul Foarte Mic, de Ana Mărgineanu, e o versiune de spectacol (tema e aceeaşi, diferenţele stilistice şi de structură sînt considerabile) a piesei numite iniţial Radical, nominalizată la concursul dramAcum de acum doi ani şi citită în lectură publică, în toamna lui 2004. Povestea, sinuoasă dramaturgic, complicată regizoral, vorbeşte despre consumerism şi "plastifiere" umană într-o familie atinsă de maladia incurabilă a democraţiei de piaţă - părinţii frustraţi de propria tinereţe dau în mintea copiilor, într-un proces ireversibil şi contagios de desensibilizare, pînă şi în faţa morţii fiului.

Ca text, Vitamine are cîteva virtuţi indeniabile: un realism lipsit de brutalitate, o poeticitate (Vera Ion e, de altfel, tot una cu Zvera Ion, autoarea Copilului-cafea, volum de poezie premiat acum cîţiva ani de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti) dominînd substanţial monologurile, o teatralitate non-expozitivă, un simţ acut al personajelor, în descompunerea, decarnalizarea lor progresivă. Şi, mai ales, o conştiinţă al nivelelor lingvistice de o factură cu totul specială: decarnalizarea personajelor, care-şi pierd progresiv simţul realităţii (pe care ajung s-o confunde cu ficţiunea de televizor), se suprapune unei incapacităţi de a asimila verbal această realitate. Voluptatea, de fapt la fel de seacă, a frazeologiei înţelepciunii populare (Copiii sînt bucuria căminului etc.) e înlocuită de sicitatea monomană a unui inventar de slogane publicitare; pînă şi mîncarea îşi pierde concreteţea numelui frust (dar şi a gustului - consistenţa ei devine în final cea a siliconului) în favoarea formulelor magice de McDonald's. Căci ceea ce vedem e o mcdonaldizare generală, nu a societăţii, ci a fiinţei umane.

Ca spectacol, aceasta e probabil cea mai ambiţioasă, încăpăţînată, complexă în ideile ei montare a Anei Mărgineanu (tematic, se apropie mult de 89.89... fierbinte după '89) - şi nu din cauza extensivei prezenţe a inserţiilor video (proiecţii, unele dintre ele filme propriu-zise, după toate regulile cinematografice). Printre altele, avem de-a face (şi ţine piept) unui eclectism al cheilor stilistice, unele împrumutate din limbajul televiziunii şi al cinematografului, altele reciclînd convenţia pură şi dură a teatrului (ele intersectîndu-se în ceea ce ar fi varianta scenică interactivă a unui joc de televiziune); e un experiment, uneori iese, alteori nu. Din fericire, căci rezumă esenţa teatralităţii, actoriceşte iese mai întotdeauna: Vitamine e debutul pe scenă a unei actriţe, Katia Pascariu (Andreea), cu graţie şi forţă bine controlată în acelaşi timp, la fel cum remarcabil e şi Gheorghe Visu (Tata) şi, brusc matur, cu scene de monolog de o autenticitate dramatică, Toma Dănilă (Bro). În ce priveşte restul, ţine de rezistenţa la echilibristica încercărilor...


Andreea Marin merge mai departe

Un băiat iubeşte-o fată (e mută şi a găsit-o printre bilele de la McDonald's, dar ce mai contează). O fată îşi explorează sexualitatea incipientă. În loc să-şi vadă de adolescenţă, se uită ca la televizor la propria familie în care pare c-a dat strechea. Pînă cînd dă strechea şi în ea. O mamă face o pasiune pentru o vedetă pop, un băiat cam superficial pentru care o gospodină e o diversiune hazoasă la aventurile cotidiene. Un tată îşi apără onoarea de familist cu pistolul şi-şi cheamă pe urmă nevasta la Iartă-mă, Din dragoste şi Surprize, surprize. Băiatul moare, dar cui îi mai pasă dacă e rost să te viziteze Andreea Marin acasă?! Poate aşa or să-şi vadă cu toţii împlinit visul: visul de a avea o casă din cărămidă Nevada. Cărămidă transparentă, adică. Dintr-aia de Big Brother; transparenţă totală pentru o familie de fantoşe model.

Pentru o incursiune în universul prăbuşit al României de la bloc, la ale cărei geamuri vezi în fiecare seară pîlpîind ecranul de televizor, e de-ajuns să te-aşezi două ore pe un fotoliu la Teatrul Foarte Mic. După ce-ai luat o sănătoasă gură de vitamine.





Teatrul Foarte Mic
Vitamine de Vera Ion
Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Ana Isbăşescu
Muzica: Petru Mărgineanu
Coregrafia: Andreea Duţă
Light design, concept video: Lucian Moga
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Toma Dănilă, Katia Pascariu, Mădălina Ghiţescu, Isabela Neamţu, Laurenţiu Bănescu, Radu Cristian
De: Vera Ion Regia: Ana Mărgineanu Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Toma Dănilă, Katia Pascariu, Laurenţiu Bănescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus