Viziunea lui Bresson este impregnată de un simţ moral foarte puternic. Subiectele filmelor sale pun în discuţie apariţia răului, puterea de opunere ispitelor, datoria şi sacrificiul (excepţie face primul său film, Les affaires publiques / Afaceri publice, o comedie bufă realizată în 1934, la o distanţă de nouă ani faţă de cel de-al doilea film, lungmetrajul Les anges du peché / Îngerii păcatului (1943), şi aflată la extrema opusă faţă de ceea ce avea să devină stilul lui inconfundabil. Filmele sale, cele care fac referire în mod direct la morala creştină, dar şi celelalte, constituie demonstraţii despre reuşita sau eşecul mântuirii sufleteşti.
Stilul lui Bresson
Alături de constanta tematică, stilul lui Bresson mai este compus din câteva tehnici particulare: muncitul cu actorii neprofesionişti pe care îi antrenează să rostească replicile plat, ca pe silabe înşiruite fără legătură între ele. Regizorul repetă acţiunile cu "modelele" sale (aşa cum denumeşte el însuşi aceşti actori neprofesionişti folosiţi astfel) până când gesturile pe care trebuie să le execute ajung reflexe, deprinderi care nu cer concentrare; acest procedeu se aseamănă întrucâtva hipnozei, Bresson făcându-i pe actori să reproducă folosind tot firescul de care sunt capabili, ca urmare a repetiţiilor stăruitoare, gesturi şi replici de la al căror înţeles sunt îndepărtaţi. Acest procedeu conţine un paradox - pe de o parte aduce un plus de realism filmului (în viaţa reală, oamenii nu rostesc frazele cu atâtea nuanţe câte folosesc actorii în replicile lor şi nici nu se concentrează la fiecare gest aşa cum este cerut în general de convenţiile scenei), iar, pe de altă parte, lasă senzaţia a ceva straniu, a unui ritual. Acestor "incantaţii" li se opune concreteţea zgomotelor folosite de Bresson, sunetele fiind adesea amplificate excesiv în filmele cineastului şi încărcate de semnificaţii, de putere de sugestie. Opoziţia între concreteţe şi mister creată tehnic are corespondent la nivelul subiectului alternanţa între stările prin care trec personajele - beatitudine, graţie şi frusteţea unei realităţi închise, care pare a nu cuprinde nimic altceva decât ceea ce este direct perceptibil, o realitate a îndoielilor, a neîncrederii.
Avântul şi căderea se succed în simţirea preotului din Journal d'un curé de campagne / Jurnalul unui preot de ţară (1951), a condamnatului din Un condamné à mort s'est échappé / Un condamnat la moarte a evadat (1956) şi a hoţului de buzunare din Pickpocket (1959). Cele trei filme, realizate consecutiv între anii 1951 şi 1959, reprezintă o acoladă în filmografia cineastului francez. Discursul este organizat asemănător - mărturia din off a personajului însoţeşte imaginea din care acesta este nelipsit. Autorul înlătură tot ceea ce este străin preocupărilor şi simţirilor personajelor sale. Deja în Procès de Jeanne d'Arc / Procesul Ioanei d'Arc (1962), următorul film după Pickpocket, care aparent continuă direcţia celor trei - cu un singur fir principal al naraţiunii, care o urmăreşte pe eroină, subiectivismul acesta dispare. Bresson introduce şi comentarii ale unor personaje care nu interacţionează direct cu Ioana d'Arc (ex. schimbul de replici dintre comandantul englez şi cel francez care o urmăresc printr-o crăpătură în peretele celulei). De asemenea, trăirile eroinei nu mai sunt redate sau descrise din off, ci impuse spectatorului. Ceea ce vedem sunt fapte; parcursul reacţiilor sufleteşti de la stoicism la indecizia personajului se poate deduce doar din răspunsurile în faţa tribunalului.
Într-un alt film cu subiect istoric al regizorului, Lancelot du Lac (1974), recunoaştem una dintre temele preferate ale lui Bresson - sufletul, care se înalţă spre îndeplinirea datoriei şi spre câştigarea onoarei, este ţintuit de cerinţele materiei, de dragostea senzuală. În momentul realizării acestui film, Bresson se îndepărtase complet de tehnica urmăririi unui singur personaj. Lancelot du Lac are o structură narativă clasică - organizat pe mai multe planuri şi conflicte, personajele fiind ierarhizate. Filmul poate părea o adaptare de duzină a mitului "Cavalerilor mesei rotunde". Bresson şi-a subtilizat într-atât stilul încât poate fi imposibilă depistarea adevăratelor sale intenţii de către un spectator care nu-i cunoaşte filmele anterioare.
Subtilizarea aceasta, drumul spre asceză prin înlăturarea oricărui exces (cum ar putea fi considerate trăirile intense ale personajelor din Journal d'un curé de campagne, din Un condamné à mort s'est échappé sau din Pickpocket), este evidentă începând poate cu Au hasard Balthazar / La întâmplare, Balthazar (1966). Filmele lui Bresson devin mai "intelectuale", mai abstracte.
Au hasard Balthazar este o teoremă - pare că autorul doreşte să ajungă la o concluzie şi în acest scop se foloseşte de personaje care întruchipează concepte. Sunt personaje care pot fi descrise printr-o singură trăsătură, reprezentante ale unor vicii esenţializate precum "beţivul", "orgoliosul" sau "avarul", personaje din start condamnabile. Pentru a ajunge la viziunea unei lumi de oameni meschini, guvernaţi de orgoliu şi răutate, uitând valorile umane - toleranţa şi dragostea, autorul s-ar fi putut folosi de o soluţie mult mai facilă, aceea de a-şi reprezenta ideile printr-o poveste realistă. Într-un interviu realizat în 1966, la data apariţiei filmului, Robert Bresson afirma: "Nu putem copia viaţa. Trebuie să găsim ceva prin care să ajungem la viaţă fără să o copiem. Dacă copiem viaţa, nu ajungem la aceasta, ci la ceva fals. Printr-un mecanism, cred că se poate ajunge la un adevăr şi chiar la realitate". Dacă realizatorul ar fi ales să-şi exprime ideile printr-o poveste realistă, discursul filmului său ar fi fost unul tezist şi foarte artificial. Aşa cum este gândit Au hasard Balthazar, chiar cu personajele sale ce seamănă uneori a idei umblătoare, este mult mai uman şi aduce mult mai mult a viaţă decât ar fi făcut-o un film realist. Opoziţia aceasta, care poate părea forţată, între spiritul pervertit şi spiritul neîntinat, stimulează o nostalgie firească a spiritului pentru puritate, pentru simplitate. Mecanismul după care funcţionează Au hasard Balthazar este cel din Idiotul al lui Dostoievski. Prinţul Mîşkin şi măgarul Balthazar sunt neştiutori (în cazul măgarului se înţelege de ce, iar prinţul suferă de epilepsie, motiv pentru care a fost ţinut mult timp departe de societate), dar foarte simţitori. Nici personajul lui Dostoievski nu este conceput într-o cheie realistă; scriitorul rus afirma: "Ideea principală a romanului este construirea unui om sublim". În Idiotul, ca şi în filmul lui Bresson, personajul urmărit este Mîşkin (Balthazar), iar toate celelalte personaje apar doar în momentele de interacţiune cu prinţul (măgăruşul), ceea ce le accentuează şi mai tare defectele.
Dintre filmele lui Bresson, le admir totuşi cel mai mult pe cele realizate între 1951 şi 1959 (Journal d'un curé de campagne, Un condamné à mort s'est échappé şi Pickpocket) pentru puritatea stilistică. Aici, personajele şi evenimentele sunt foarte uşor de înţeles. Toate cele trei personaje au o misiune clară, un scop evident: găsirea căii către Dumnezeu pentru preot, evadarea pentru condamnat şi comiterea fărădelegii fără a fi prins de autorităţi pentru hoţul de buzunare. Autorul spunea în acelaşi interviu că "ar dori ca spiritul să fie cu totul în afara a ceea ce se întâmplă", iar firul simplu al naraţiunii acestor filme îl ajută să-şi realizeze întru totul idealul.
Pickpocket, un film de Robert Bresson
În Pickpocket, scopul personajului poate părea mai ambiguu deoarece acţiunile sale nu sunt orientate către viitor, precum la condamnat, pentru care orice gest reprezintă o apropiere sau o distanţare de momentul evadării, sau precum la preot, căruia zbaterile şi momentele "luminate" îi pregătesc o existenţă viitoare (care începe în momentul în care filmul se încheie). Chiar dacă intenţiile personajului nu sunt atât de clare precum în celelalte două filme, Pickpocket păstrează aceeaşi claritate şi simplitate în urmărirea acţiunii. Gestul furtului repetat, care implică mereu aceleaşi reacţii, acelaşi joc - este sau nu este prins Michel -, aceeaşi emoţie, nu cere un efort din partea spectatorului pentru a înţelege ce se întâmplă, ci este mai mult un dans plin de graţie, ce se adresează văzului şi simţului.
Putem bănui că acţiunile lui Michel vizează o fericire imediată, că fiecare furt reuşit îi aduce o satisfacţie momentană intensă. Altfel, gestul de a fura este gratuit - Bresson clarifică faptul că personajul lui nu fură din necesitate - lui Michel i se oferă o şansă de a munci - dar nu aflăm vreun motiv al actului său. Argumentul "supraomului" este anulat de ruşinea pe care Michel o simte faţă de mama sa, care a intuit îndeletnicirile lui. De asemenea, nu pare că infracţiunile sale ar fi săvârşite din mizantropie sau dintr-o ură provocată, care se extinde asupra întregii umanităţi, ca în L'argent / Banii (1983).
Această activitate îi procură personajului emoţia, suspansul, iar reuşita ei îi oferă libertatea. Michel este volatil - nu există nimic (şi el are grijă să nu existe nimic, îşi respinge prietenii etc.) care să-l ţintuiască. Alternează emoţiile, îşi hrăneşte senzaţiile. Priveşte în gol cu o căutătură tulbure, iar lipsa detaliilor suprimă intelectul, nelăsând să pătrundă decât impresiile, senzaţiile şi favorizează automatismul. Graţia mişcărilor cunoscute, siguranţa şi supleţea lor, corespund nevoii spiritului său de a fi uşor, de a fi liber. Cu fiecare reuşită a furtului, Michel probează faptul că poate fi invizibil printre oameni, în mijlocul mulţimilor.
Sentimentul libertăţii îi este transmis spectatorului prin cadrele subiective - închise sau deschise - în funcţie de stimulii personajului. Michel este filmat mai tot timpului la plan mediu, singur, zburdă dintr-o parte în alta a cadrului, intră şi iese. Prezenţa altor personaje în cadru este ameninţătoare - umerii lor în amorsă sunt foarte mari pe lângă corpul lui. Un alt exemplu este cel al cadrului în care Michel se crede neobservat după primul furt, dar este descoperit. Cu cât se îndepărtează de locul faptei, Michel capătă certitudinea că va scăpa neprins: camera rămâne fixă şi îl lasă să se distanţeze; în cadru intră doi poliţişti aflaţi pe urmele lui Michel, iar camera avansează odată cu ei, într-un trav rapid, strivindu-l şi restrângându-l pe hoţ.
Dacă tot filmul consemnează emoţia, nestatornicia, starea "volatilă" a personajului, finalul moralizator conferă sens acestei stări prelungite, indicând-o ca fiind frivolă, inconsistentă. Michel găseşte liniştea sufletească în puşcărie (paradoxal, locul cel mai îngrăditor) prin stabilitatea pe care iubirea pentru Jeanne i-o descoperă. Pickpocket cuprinde un discurs despre libertate, dar şi demonstraţia risipei constituite de o viaţă liberă, dar lipsită de idealuri.
Consider că Pickpocket este experienţa-limită a unei direcţii a regizorului. Pentru a lăsa spiritul să izvorască, Bresson simplifică acţiunile. În filmul din 1959, autorul renunţa să clarifice gândurile personajului, le suprima şi tăia monologul din off care, în Journal d'un curé de campagne şi în Un condamné à mort s'est échappé confereau graţie acţiunii. În Pickpocket, monologul este înlocuit de baletul de mişcări. O simplificare însă şi mai pronunţată decât cea din Pickpocket presupune ajungerea la abstracţie, solicită mai mult intelectul şi pierde din emoţia care face posibilă înţelegerea unui spirit de către un altul (cazul unor filme precum Procès de Jeanne d'Arc şi Lancelot du Lac).