Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse  Sageata  Portret Robert Bresson

Harul - O retrospectivă Robert Bresson


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1950, Robert Bresson a realizat Jurnalul unui preot de ţară (după romanul lui Georges Bernanos). Personajul titular murea de cancer la stomac, dar nu înainte de a deveni un sfînt. Filmul părea să aibă nevoie de serviciile unui mare actor. Dacă Hollywoodul s-ar apuca astăzi de un remake, Nicolas Cage s-ar condamna la doi ani de abstinenţă sexuală ca să intre în pielea personajului, în timp ce Tom Hanks şi-ar nenoroci stomacul în încercarea de a demonstra că el e interpretul ideal. E puţin probabil ca tînărul Claude Laydu, non-actorul ales de Bresson, să se fi antrenat astfel înainte de a-l interpreta pe preot. De fapt, în cazul lui nu e vorba despre interpretare -nici măcar în sensul în care vorbim de interpretările neprofesioniştilor din filmele lui De Sica, oameni dirijaţi astfel încît să exprime emoţiile potrivite. Metoda lui Bresson era mai radicală: pentru el, însăşi "expresivitatea" (aşa cum o înţelegem noi) era un balast - trebuia abandonată pe drumul către ceva mai pur. Iubesc La întîmplare Balthazar, filmul lui din 1966, dar cred că, la standardele lui Bresson, actorul principal e prea "drăguţ", are un raport prea direct cu emoţiile noastre. Şi actorul respectiv e un măgăruş.

Pînă la retrospectiva Bresson (şapte filme din paisprezece) propusă de Ministerul francez al Afacerilor Externe, în cadrul celei mai recente Sărbători a Filmului Francez, nu văzusem Doamnele din Bois de Boulogne - un film de tinereţe (1945). În comparaţie cu Bressonul de mai tîrziu - epurat, ascetic, anti-psihologic, anti-dramatic -, Les Dames du Bois de Boulogne (un film superb) pare pur şi simplu dezmăţat. Povestea nu e anti-dramatică, ci dramatică bine de tot (sursa e un episod din Jacques fatalistul de Diderot); cît despre personaje (pe lîngă faptul că se lasă analizate psihologic), nu se sfiiesc să urzească răzbunări complicate împotriva amanţilor nestatornici sau să moară, la propriu, de inimă frîntă - comportament etichetat de obicei drept melodramatic. Filmul e plin de satisfacţii imediate şi ortodoxe - lirismul dialogurilor (de Jean Cocteau), expresivitatea imaginii, profesionalismul actorilor; există chiar şi un număr de dans cu tot ce-i trebuie - joben, clachete, rochie cu sclipici. Şi Bresson a renunţat la toate astea - la toate mijloacele prin care cinematograful îşi asigura implicarea directă a spectatorului. De ce a făcut-o? Susan Sontag a răspuns frumos, într-un eseu intitulat Stilul spiritual în filmele lui Robert Bresson: el şi-a dat seama că o implicare emoţională prea directă, o "identificare prea profundă cu personajele este o impertinenţă, un afront adus tainei care este acţiunea şi inima omenească". Orchestrarea de efecte pe care noi o numim dramă nu poate decît să ne distragă atenţia de la drama tainică, situată dincolo de "psihologie" şi de "expresivitate", care îl interesa pe Bresson. Sontag o citează pe Simone Weil: "Harul umple spaţiile vide, dar nu poate intra decît acolo unde există un vid care să-l poată primi, şi harul însuşi creează acest vid."

Personajul titular din Pickpocket (1959) ajunge la închisoare şi îşi apropie faţa de gratii ca să spună: "Pe ce căi ciudate a trebuit să umblu ca să ajung la tine!" Cuvintele sînt pentru femeia care-l iubeşte, dar la fel de bine ar putea să-i vorbească şi lui Dumnezeu. Cuvintele lui sînt o recunoaştere a harului. Ca să-i facă loc a trebuit să se golească. Dedicîndu-se hoţiei, şi-a redus personalitatea la o pereche de mîini evoluînd graţios în vid, dar intensitatea dăruirii sale este cea care, în mod paradoxal, a pregătit terenul pentru apariţia graţiei divine. Cinematograful nu mai fusese pus să povestească o asemenea dramă; Bresson a trebuit să-şi inventeze propriul cinema - un cinema atît de pur încît, potrivit criticului David Thomson, riscă să te îndepărteze de cinema şi să te convertească la altceva, dacă îl iubeşti prea tare. Eu unul nu mă tem: îl iubesc şi mai tare pe Bresson de cînd am aflat că el însuşi iubea un cadru din Goldfinger (da, Bond, James Bond). Cu tot minimalismul, dansul pe care-l execută mîinile hoţilor din Pickpocket nu e mai puţin spectaculos decît marea lovitură dată de Goldfinger la Fort Knox, iar plăcerea pe care o oferă marele lui film din 1956, Un condamnat la moarte a evadat, e la fel de promptă, de imediată, ca plăcerea de a-l revedea pe Steve McQueen pe motocicletă, în Marea evadare: cinematograful pur al lui Bresson nu e incompatibil cu cinematograful corupt cu care mulţi dintre noi ne destrăbălăm sîmbătă seara şi mă bucur să raportez că în seara de sîmbătă 9 octombrie, destui cinefili aleseseră să se destrăbăleze cu Au hasard Balthazar. Ei ar merita o integrală Bresson în videoteca Institutului Francez.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Robert Bresson şi Pickpocket, Gabriela Filippi


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer