Citiţi episodul precedent aici.
creez, deci exist
Confessions of a Dangerous Mind introduce o tematică pe care Kaufman o reia ulterior în Adaptation şi care atinge climaxul (şi punctul terminus, aş zice) cu Synecdoche, New York: autorul. De orice fel. Omul care îşi pune întreaga energie în slujba unui lucru, căruia apoi i se închină şi care ulterior îl copleşeşte până la nimicire.
În Confessions... analizăm cazul inventatorului emisiunilor tip joc care umplu astăzi programele tv. Scenariul îşi trage seva din jurnalul prezentatorului Chuck Barris însuşi şi e regizat de George Clooney, care, oricât de talentat ar fi ca regizor, îndulceşte şi cizelează colţuri pe care Kaufman le-ar fi lăsat ascuţite. Charlie Kaufman nu are nevoie să-şi îndrăgească toate personajele. Asta nu înseamnă că le urăşte, ci doar că le înţelege, aşa mici şi mizerabile cum sunt. Cu toate astea, Kaufman e peste tot: în magnificul Sam Rockwell (în rolul principal), în relaţiile interpersonale ultra-tensionate, în efervescenţa absurdă a televiziunii aflată atunci în anii ei de glorie.
Chuck Barris a transformat pentru totdeauna televiziunea într-un spectacol de circ pentru popor. Chuck Barris a fost spion CIA şi a omorât oameni. Sunt două informaţii aproape la fel de grave, din două zone total diferite, pe care Kaufman le uneşte din nou, cu praful lui magic. Când am ieşit de pe platoul tv şi-am nimerit într-o operaţiune CIA ultra-secretă? Suntem în mintea lui Barris? În mintea lui Kaufman? În mintea noastră?! Iată marca lui Charlie Kaufman: tensiunea, incredibilul, nesiguranţa, naturaleţea cu care aruncă în joc cele mai absconse gânduri.
În Adaptation, jocul de-a joaca e dus la extrem. Sunt 4 Charlie Kaufman la mijloc. Kaufman, scenaristul din viaţa reală. Kaufman interpretat de Nicolas Cage, care ilustrează chinurile prin care Kaufman-originalul trece atunci când creează. Kaufman, personajul din scenariul lui Cage. Şi mai e fratele geamăn, "Donald", un alter-ego cu mici adaptări, pe care parcă Charlie însuşi le-a făcut asupra sieşi. E o adaptare a adaptării adaptării. O oglindă a oglinzii oglinzii, despre care vorbeam la început. Un univers în care "cine?" e o întrebare inutilă.
Ca şi Confessions..., Adaptation migrează înspre film de acţiune. Transcendem din lumea cuminte şi sumbră a scenaristului grăsun care cheleşte şi are probleme cu femeile în universul unei urmăriri care se soldează cu victime. Trecem din lumea lui K în lumea personajului K, în lumea adaptării pe care o scrie după cartea Susanei Orleans, în lumea reală a scriitoarei, înapoi în imaginaţia îmbolnăvită a personajului K şi înapoi în disperările lui K cel real, care nu mai ştie el însuşi unde să se oprească.
Toţi aceşti creatori şi artişti, care suferă de auto-critică cronică, sunt alter-ego-uri ale lui Kaufman, cel care a dat doar două interviuri video, cel care nu-şi priveşte interlocutorii în ochi, cel care îşi scrie obsesiile în tăcere dând peste cap Hollywood-ul şi câştigându-şi, fără să vrea, adepţi, în toate colţurile lumii.
nu mai vreau să sufăr
Eternal Sunshine of the Spotless Mind este probabil cel mai cunoscut film scris de Charlie Kaufman. Poate pentru că e despre dragoste şi dragostea e un subiect destul de "comercial", dată fiind zona de interes a lui Kaufman. Dragostea pur şi simplu, abordată cu timiditate şi dulceaţă de un hiper-sensibil Kaufman, care pare să se fi abţinut de la filosofie şi să se fi scufundat în sentiment. Imagini absurde, fantezii şi obsesii, evadări din prezent, suprapuneri cu trecutul. Toate trucurile ies din mâneca magicianului cu un alt fel de ritm. Instinctual, cald. Ritmul bătăilor de inimă, susţinute de muzica lui Jon Brion - care pare să cânte "pe limba" lui Kaufman.
Singura ghicitoare pe care K. o aruncă în joc (e evident că nu se poate abţine) este una simplă, de care ne lovim în fiecare clipă: e mai dureros să ţii minte? Sau e mai dureros să uiţi? Joel şi Clementine fug unul de altul, cât mai departe. Aleg să se uite pentru că dragostea lor - atât de simplă şi de intensă la începuturi - se stinge în certuri banale şi în conflicte superficiale. Şi totuşi e un sentiment atât de adânc încât le-a intrat în instincte, în reflexe, în subconştient. Îşi aparţin unul altuia la nivel ontologic, oricât ar încerca să anuleze tot ce au trăit împreună. Urmează cea mai frumoasă şi cea mai amară concluzie pe care o poate avea un film despre dragoste. Dragostea există. Sufletele-pereche există. Dar nu au loc să-şi desfăşoare dragostea, în contextul unui cotidian sufocat de angoase şi de complexe - mărci ale unui ego supradimensionat, care pare să fie boala omenirii.
Synecdoche CK
O discuţie intensă despre Synecdoche New York ar fi covârşitoare în acest moment, după un probabil prea lung text care se încurcă în idei şi cuvinte aşa cum se încucă spectatorii în lumile lui CK. Synecdoche NY e arta poetică a acestui scenarist. E 100% el. 100% obsesia lui. 100% părerile lui despre viaţă-moarte-artă-dragoste. Singurătate. E prea puţin probabil ca scenaristul Kaufman să-şi fi dorit să demonstreze că poate regiza. Mai degrabă e o consecinţă logică a celor afirmate mai sus. Nimeni altul nu ar fi putut orchestra toate complicaţiile din Synecdoche într-un cântec îngrozitor de trist şi cât se poate de veridic. Nu pentru că cele spuse ar fi complicate. Reducându-l la cuvinte puţine, Synecdoche este climaxul unei angoase care s-a infiltrat treptat în toate filmele la care C.K. semnează scenariul. O frică ascunsă care tensionează şi oboseşte. Un adevăr pe care s-a abţinut de prea multe ori să-l rostească pentru că, probabil, nu-şi dorea să-l creadă. E o concluzie amară care blochează toate căile de întoarcere: oricât ne-am "declina" propria persoană, în încercarea de a "apuca" mai bine viaţa, la un moment dat, nimic nu pare să aibă vreun sens. Dragostea, relaţiile cu ceilalţi, atracţia sexuală, copiii, bolile, arta, munca. Nici măcar singurătatea, de care Caden Cotard se teme până la paranoia. Toate astea sunt golite de un sens măreţ. Sunt "lucruri" care se întâmplă şi care nu ne umplu nici pe noi de sens. Versiunea mai scurtă a concluziei nerostite a lui Kaufman este: toată viaţa trăim după nişte reguli care ne-au fost prescrise. Suferim, iubim, ne bucurăm după aceleaşi reguli. Oricât de "în afara lor" ar încerca să fie cineva, sfârşeşte singur în acelaşi spaţiu. Gol. Dezolant. Moare după aceleaşi "reguli", ca şi cum cineva i-ar spune la ureche: "acum trebuie să mori!" aşa cum i se şopteşte lui Codard în cască.
Mulţi au dispreţuit acest film. E, chipurile, prea încâlcit şi poate prea tânguitor pentru unele gusturi. Culmea e că, oricât s-ar plânge Codard, Kaufman nu o face. E mai degrabă cinic, distant, resemnat, "călit". Îşi lasă eroul să pară genial, să facă lucruri măreţe, să fie măcinat de obsesii şi să dispară, ca şi cum el-creatorul ar fi singurul care ştie că lucrurile se vor întâmpla în această ordine.
Synecdoche e un punct de cotitură destul de riscant pentru cariera lui Kaufman. Un fel de "filmul filmelor", după care orice s-ar întâmpla n-o să mai fie niciodată atât de stufos, dar atât de adevărat. Kaufman a spus ce avea de spus despre realitate. Îi mai rămân emoţiile, jocurile şi imaginaţia cu care se mai poate juca de acum încolo.
Am obosit
Toată această incursiune nesfârşită în lumea lui Kaufman a început cu greu, a continuat foarte greu şi a luat sfârşit doar pentru că trebuia. Altfel, să scrii despre Kaufman încercând să nu hiper-interpretezi e greu. La fel de greu cum era pentru scenaristul din Adaptation să ecranizeze o carte despre orhidee. E înnebunitor, obositor şi halucinant. Charlie Kaufman nu are plot pointuri. Nu are capitole. Transmite doar sentimente greu de definit în cuvinte.
E o poveste fără sfârşit. Sare dintr-un univers în altul şi, când nu există suficiente, mai inventează altele şi umple până la refuz lumea (în cazul de faţă, ecranul) cu lumea minţii lui. Gândurile lui sunt obiectivate şi rezultatul e o lume mobilată la propriu de imaginaţia lui Kaufman cu lucruri fizice care funcţionează după regulile interne ale lui Kaufman. Intrăm în capul lui aşa cum am intrat în capul lui Malkovich. Uităm să judecăm. Şi nici nu trebuie. Ar fi oricum doar una dintre judecăţile posibile.