O biografie, chiar şi minimală, e poate un pas prea trivial, dar în condiţiile în care el însuşi îşi serveşte drept cobai în Adaptation (2002) şi judecând după cinema-ul intimist pe care ni l-a oferit până acum, Kaufman merită o analiză. C.K. a început cu teatrul. A jucat (tocmai el, un timid introvertit) şi a scris piese dintre care multe nu s-au jucat. Într-un arc pe care nu l-aş numi tocmai ascensional, a urmat televiziunea şi într-un final filmul, când şi-a dat scenariul total atipic spre citire şi cineva - solistul REM, Michael Stipe - l-a cumpărat şi l-a făcut film, cu ajutorul regizorului de videoclipuri (pe-atunci) Spike Jonze. Toţi aceştia sunt factori puternici de influenţă pentru evoluţia ulterioară a lui Kaufman. Evocă teatrul în Being John Malkovich (1999, regia Spike Jonze), unde personajul principal e un păpuşar şomer şi frustrat. Mai târziu, readuce teatrul în prim plan în Synecdoche, New York (2008, regia Charlie Kaufman). Şi TV-ul îşi are partea lui (mare) de vină pentru Confessions of a Dangerous Mind (2002, regia George Clooney). Peste toate, Kaufman e în primul rând scenarist de film - Adaptation grăieşte de la sine - şi e un om moale, singuratic şi trist. Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004, regia Michel Gondry) n-ar fi putut fi scris decât de cel mai sensibil dintre oameni.
C.K. e unul dintre artiştii care transformă critica într-o activitate absurdă şi penibilă. Asemenea lui Lynch, pe care - după cum chiar Kaufman a mărturisit într-unul dintre relativ rarele interviuri acordate în viaţa lui - îl consideră o sursă de inspiraţie majoră. Sau a lui Kafka - de care K., aici de faţă, nu e deloc străin. Sau a lui Salinger, cu care artistul nostru a crescut. Sunt într-o castă aparte a talentelor fără calificative şi fără gradaţii. Sunt talente superioare, complexe, obscure care trebuie receptate pe nepusă masă (la propriu) şi înghiţite fără apă. La început e bizar, dar treptat alunecăm în lumile lor aflate sub presiune, în regulile lor extreme care funcţionează după logici extraterestre. Freak-show l-ar numi unii. Eu zic că e vorba despre magie.
vreau să fiu altcineva
"Malkovich - pentru că numele lui sună ciudat atunci când e repetat de multe ori", aşa şi-a motivat Kaufman opţiunea. Povestea a pornit de la următoarea frază: "un bărbat realizează că e îndrăgostit de o femeie care nu e soţia lui". Rezultatul este o poveste pentru care atributul "absurd" pare un termen handicapat. Păpuşarul în cauză descoperă o firmă ciudată care îşi are sediul într-o jumătate de etaj, unde, "din întâmplare" se află şi un portal spre creierul lui John Malkovich. Malkovich, portalul, păpuşile, jumătatea de etaj sunt născociri ale lui C.K. amplasate într-o lume nu prea depărtată de cea în care ne mişcăm cu toţii. Birourile care dau senzaţia de claustrofobie, secretarele înţepate şi autoritare, şefii tâmpiţi, colega sexy care face pe inaccesibila când e de fapt doar o lesbiană pasivă şi frustrată, soţia ciufulită cu preocupări dubioase, artistul care nu-şi găseşte locul în lumea reală - elementele care pentru alţii compun o lume sunt pentru K. doar nişte parametrii. De aici porneşte şi direcţia se stabileşte din mers. Tot ce-i trece prin cap se lipeşte de schelet, ca în mişcarea de rostogolire a unui bulgăre de zăpadă. Rezultatul e un monstru ciudat, dar care, incredibil, îşi păstrează sensul. Nu e S.F. E cel mult suprarealism, dar trecerea e atât de subtilă încât e mai degrabă vorba despre para-realism, în sensul că oferă o altă "dimensiune" a aceleiaşi realităţi. Filmele sunt ele însele portaluri către mintea lui Kafka şi, pentru o vreme, uităm regulile oficiale.
Lumea paralelă din Being John Malkovich e nebunia unui păpuşar frustrat şi complexat, maniera lui de a stăpâni lumea prin intermediul unui om care, evident, capătă mai multă atenţie decât el (în principiu pentru că este un actor faimos). Sau e pur şi simplu o poartă de evadare într-o altă lume, o fantezie despre ce înseamnă identitate şi cât de fragil este, în realitate, acest concept. Identitatea e un termen pe care l-am creat pentru a ne recunoaşte. Ne-am clasificat în tipologii, ne-am catalogat reacţiile şi stăm acum într-o închisoare din care nu ne dorim decât să evadăm. În permanenţă. Kaufman ia acest gând: "vreau să fiu altcineva - cineva respectat, faimos, iubit - fără să fie nevoie să mă chinuiesc pentru asta" şi îl pune în aplicare. Printr-un joc cu dimensiuni de basm şi vis, aflăm că "altcineva-ul" e un concept la fel de abstract precum identitatea şi că insatisfacţia de a fi pur şi simplu va măcina la nesfârşit fiinţa umană. Sumbru? Da. Absurd? Deloc.
Oamenii sunt fiinţe simple şi superficiale
"Franny şi Zooey a lui J.D. Salinger m-a marcat într-un fel deosebit. Mai ales numele Zooey. Nu l-am întâlnit niciodată în viaţa reală. Ştiu multe Zoe, dar nicio Zooey.[...] Apoi m-am gândit la oameni în Zoo. Noi toţi trăim într-o mare grădină zoologică: societatea umană". Aşa vorbeşte Charlie Kaufman despre Human Nature (2001, regia Michel Gondry). De la metafora oamenilor închişi în cuşti până la oameni închişi în cuşti e un pas foarte mic. De la Platon şi mitul peşterii încoace, mesajul este mai mult decât evident. Ar fi fost evident chiar dacă nu l-am fi avut pe sălbaticul Puff transformat în respectabilul gentleman Puff in urma unor experimente de tipul celor efectuate pe cimpanzei. Şi totuşi, e mai distractiv aşa şi Kaufman nu zice niciodată pas ironiei absolute şi nici absurdului care, în mâinile unor oameni destul de labili (şi, slavă cerului, există nenumăraţi!) devine perfect veridic.
Pe scurt: frumoasa şi deşteapta Lila are păr pe tot corpul. Sătulă de prejudecăţile societăţii care acceptă numai femei cu piele fină, se retrage în sălbăticie şi trăieşte dezgolită şi îmblănită alături de animale. Animalele nu judecă şi nu aruncă priviri dispreţuitoare. Animalele sunt libere şi noi, oamenii, am putea fi la fel de liberi dacă n-am fi atât de orbiţi de nişte reguli pe care tot noi le-am inventat şi care ne-au devenit, în timp, definiţii. Lila e nevoită să renunţe la sălbăticie, teoretic din singurătate. Practic, din nevoia de sex, demonstrând încă o dată că instinctul e singura lege valabilă chiar şi pentru "superioara" fiinţă umană. Societatea o dezamăgeşte. Oamenii sunt superficiali. Sexul capătă dimensiuni cosmice, totul devine de un miliard de ori mai important decât ar trebui să fie. Intervin emoţiile şi, într-un final, sentimentele. Totul e pierdut. În paralel, băiatul-maimuţă crescut departe de societate învaţă manierele cele mai alese, demonstrând, alături de cobaii care ştiu să folosească tacâmurile, că omul e un animal la fel de simplu ca oricare altul. Poate fi dresat.
Poate fi Kaufman acuzat de mizantropie? Nu chiar. Kaufman nu face decât să analizeze scurt şi cât se poate de la obiect nişte realităţi care, mutate într-un alt context, devin penibile: femeile care îşi rad tot părul de pe corp, oamenii complexaţi de fizicul lor, clişeele care întreţin ideea de sexy (cum e americanca Gabrielle, care se preface că e franţuzoaică doar pentru a-şi pipera relaţiile amoroase), uşurinţa cu care oamenii trec de la un sentiment la altul, demonstrând iarăşi şi iarăşi că nu sunt în stare să fie devotaţi. Toate acestea sunt trăsături ale speciei umane, trasate în concordanţă cu propriile structuri prestabilite. Vrând-nevrând am ajuns proprii noştri cobai. Aşa că, în toată drama cu accente de tragedie şi un final cât se poate de trist, Kaufman nu face decât să fie ironic. E felul lui de a spune că oamenii sunt răi, mârşavi, superficiali, prefăcuţi, egoişti etc. Toţi oamenii. Asta le e natura. Şi atunci, de ce n-am desfiinţa tristeţea sau dispreţul - sentimente la fel de "inventate" ca oricare altele?
(va urma)