Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Travestiul în teatru, masca totală


Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A juca un rol în travesti, o aflăm rapid din orice dicţionar explicativ, înseamnă a interpreta un rol de sex opus, iar tehnica este tot atît de veche precum teatrul. Originile travestiului coboară în teatrul popular, de bîlci, unde şarjarea era gustată de privitori, iar masculinitatea deghizată în caracter feminin sau invers stîrnea rapid şi sigur hohote de rîs şi ropote de aplauze. Asta - pentru că travestiul e preferatul comediei, de la Aristofan la commedia dell'arte, ale cărei tipologii scenice recurgeau şi la trucări ale genului natural. Într-o altă epocă, elisabetană, actriţele erau excomunicate din perimetrul teatrului, regula fiind ca toate personajele să le fie încredinţate bărbaţilor. Inclusiv cele de tragedie. Atunci, ceea ce se căuta, cînd venea vorba de eroine, erau actori imberbi, cu structuri somatice apropiate de cele feminine, ori, dimpotrivă, masivi, pentru imperative caricaturale. Convenţia era acceptată, actorii încercînd să se specializeze, măiestria lor fiind cu atît mai mare, cu cît privitorii reuşeau să-i "deconspire" mai aproape de finalul reprezentaţiei sau chiar deloc. Travestiul nu e, însă, numai o tehnică actoricească, ci şi una de construcţie dramatică. În dramaturgia canonică, quiproquo-urile erau complicate şi prin asemenea răsturnări generice intenţionate. Să dăm exemplu doar A douăsprezecea noapte a lui Shakespeare, unde ambiguitatea sexuală are rostul de a încurca iţele narative, iar alternanţa Viola / Cesario e lizibilă ca tipar al gemelarităţii feminin / masculin, două contrarii ale unui întreg pe care îl constituie.

În spaţiul literaturii teatrale autohtone, exemplul clasic îl constituie Chiriţa lui Alecsandri. Rolul a fost scris parcă special pentru a fi jucat în travesti, iar istoria versiunilor lui scenice o atestă cu asupra de măsură. Lista e deschisă de Matei Millo, primul interpret al farmazoancei (8 aprilie 1852), actorul care a consacrat travestiul în întruchiparea Chiriţei, lansînd implicit ideea că personajul a fost creat de bardul de la Mirceşti cu gîndul de a fi întruchipat de un bărbat. Intrată în istoria literaturii autohtone prin Chiriţa la Iaşi sau două fete şi-o neneacă, prima comedie cu cîntice a lui Alecsandri din seria celor patru care au avut-o ca protagonistă, Coana Chiriţa a făcut o carieră frumoasă la Naţionalul ieşean, unde cele mai reprezentative interpretări le-au aparţinut actorilor-bărbaţi. Matei Millo l-a impus, iar despre prestaţia acestuia, însuşi Vasile Alecsandri scria în corespondenţa sa, într-o perioadă în care dramaturgia naţională era la începuturile sale şi avea nevoie de "placul" publicului, că "fără el [Millo], aş închide complet seltarul meu dramatic".

Lui Matei Millo i-a urmat, la aproape un veac, Miluţă Gheorghiu, actorul care a dat o Chiriţă excepţională, considerată de cele mai severe condeie critice ale vremii ca antologică. Distribuirea lui Miluţă Gheorghiu i se datorează lui Mihail Sadoveanu, care îi declara directorului de atunci al Teatrului Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi, Ionel Teodoreanu, că "eu nu mai vin la Naţional pînă nu se joacă Chiriţele cu Miluţă Gheorghiu". Chiriţele s-au jucat cu Miluţă Gheorghiu de la 1 septembrie 1930 pînă prin anii '70, cînd actorul a trecut în veşnicie. Chiriţa lui Miluţă a înregistrat un record absolut, fiind reprezentată de peste 1.000 de ori, nu numai în sala de la Naţional, unde avusese loc premiera, ci o dată chiar pe stadion, în faţa a 25.000 de privitori. Actorul a excelat în Chiriţa, dar travestiul l-a mai folosit, cu egal succes, şi cînd a fost Madame Frochard, în Cele două orfeline, şi Tarsiţa Popescu, în Art. 214 de I.L. Caragiale, şi jucînd rolul titular, în vodevilul Baba Hîrca de Matei Millo. La Iaşi, lista Chiriţei în travesti a continuat cu Petru Ciubotaru (1990, regia Ovidiu Lazăr), într-un spectacol urmărit, cum zice protagonistul, "de obsesia lui Miluţă, de care trebuia să mă rup, fiindu-mi cu atît mai greu cu cît, ca structură actoricească şi, pe undeva, ca asemănare fizică, puteam să trag, ferească Domnul, spre o penibilă calchiere". În 1997, provocării Chiriţei i-a răspuns Teodor Corban (Chiriţa în provinţie, regia Ion Sapdaru), un rol nu mai greu decît altele, întrucît "material de studiu am avut destul: e plină ţara de Chiriţe".

Ce calităţi solicită interpretarea în travesti? În primul rînd, o capacitate specială de metamorfozare. E metamorfozarea totală, întrucît presupune transformarea generică şi vizează exterioritatea actului interpretării teatrale. Din această perspectivă, punctele de sprijin ale interpreţilor sînt costumaţia, machiajul, coafura. Din perspectiva instrumentelor de care dispune actorul, travestiul recurge la corporalitate, mimică, voce. Travestiul e întruchiparea complementarului, a ceea ce nu eşti, structural, dar te autoconstruieşti în contextul şi pe termenul determinat al duratei spectacolului. Trucarea voită, studiată a diferenţelor naturale dintre cele două principii fundamentale care compun lumea presupune un control desăvîrşit al imaginaţiei corporale şi vocale, solicitînd la maxim dexteritatea tehnică a interpreţilor. Masculinizarea feminităţii sau feminizarea masculinităţii, iată cum ar putea fi denumit travestiul. Masca totală. O mască utilă artistic atît în comedii, cît şi în tragedii. Travestiul cu valenţe comice e, să-i zicem, travestiul negativ, cel care contează pe burlesc şi caricatură. Utilizat în contexte dramatice, travestiul devine serios, pozitiv, amplifică gravitatea, tragismul.

Sînt regizori care au transformat travestiul din tehnică actoricească în mijloc de a evidenţia noi valenţe semantice ale unor texte clasice, reevaluînd, prin acest tip de transformare radicală a personajelor, însăşi esenţa lucrării dramatice. Dintre producţiile de dată mai recentă de la noi, O scrisoare pierdută a lui Tompa Gábor, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (2005), şi Lear al lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra (2008), sînt exemple de asemenea reinterpretări în plan spectacular.


Zoe, fii bărbată

Tompa Gábor a imaginat O scrisoare pierdută "revoluţionară" din perspectiva subiectului nostru. Ideea lui, pe cît de simplă, pe atît de originală, a mizat sută la sută pe deghizarea de gen. La o primă analiză, cea realizată pe loc, la vizionare, realizezi că utilizarea travestiului îşi dovedeşte oportunitatea în demersul regizorului de căutare a unor surse inedite de suplimentare a comicului, adăugîndu-se comicului de situaţii, text şi caractere. Ideea care vertebrează versiunea lui Gábor e distribuirea actriţelor, pentru a întruchipa personajele masculine, şi a actorilor, pardon, a actorului, pentru rolul feminin. În spectacol, Caţavencu, Tipătescu (ambii, atenţie, blonde!), Farfuridi, Dandanache şi toată suita de amici şi inamici politici este întruchipată de femei, numai Zoe e jucată de Miklós Bács. Justificarea nu trebuie căutată prea mult şi prea departe; ea se află bine mersi în replica antologică Zoe, fii bărbată, transpusă literal în varianta de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca şi transformată în ax pivotant. Putem identifica în ideea regizorală şi o temă de dezbatere culturală, aceea legată de raporturile de putere, reale şi aparente. Dar nu asupra acestor chestiuni ne concentrăm acum.

La o analiză mai atentă, distanţată de impresiile imediate ale vizionării, travestiurile se dovedesc a fi mai mult decît o simplă găselniţă menită a stîrni zîmbete pe feţele spectatorilor. Tompa Gábor devine co-autor prin scriitura regizorală, abordarea scenică inversînd structural perspectiva asupra eroilor şi eroinei din piesa lui Caragiale. Travestiurile sînt aici tehnică de compoziţie spectaculară. Textura semantică a montării sporeşte în densitate, iar răstălmăcirea semnificaţiilor din textul-sursă prin intermediul travestiurilor e una dintre contribuţiile regizorale. Pentru Tompa Gábor, scrisoarea buclucaşă se pierde într-o comunitate ce se cere igienizată, care e afectată de virusul mizeriei, al absurdului şi trebuie aseptizată. Lumea cu susul în jos din opera lui Caragiale e subliniată în spectacolul de la Cluj prin această răsturnare radicală de gen. Ideea nu e ca distribuţia să-şi mascheze adevărata apartenenţă de gen, nu se urmăreşte nici efeminarea, nici emascularea. Travestiul e "la vedere", e expus; îl sugerează costumaţia, puţin machiaj. Se adaugă îngroşarea controlată a vocii. Efectul e maxim la Miklós Bács, al cărui histrionism e exploziv, dar care nu umbreşte partenerii de replică.

Zoe a lui e virilitatea îmbrăcată în vestimentaţie de epocă, un costum bărbătesc plus melon, albe; Zoe e rezumată la expresia masculinităţii din personalitatea ei, e hibridul de care rîzi, dar e şi fermentul întregii comunităţi obsedate, în prag de alegeri, de accesul la "ciolan". E o lume pe dos, ce nu mai are logică, dacă o fi avut-o vreodată, care-şi e suficientă sieşi, în entropia ei nebunească. O abordare din perspectivă structurală a travestiului apare şi în montarea cu Lear a lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra. În contrast voit cu practicile artistice din vremea lui Shakespeare, Şerban a încredinţat toate rolurile, în frunte cu protagonistul, actriţelor. Lear însuşi e întruchipat de Mariana Mihuţ, o interpretă printre ale cărei numeroase calităţi scenice se numără cameleonismul şi forţa dramatică. Răsturnarea operată de Şerban prin utilizarea travestiului nu doar stîrneşte curiozitatea publicului, ci aruncă o nouă lumină asupra textului shakespearian. Îi dezvăluie noi straturi de teatralitate, reconfirmîndu-i calitatea de text cu rezonanţe în universalitate. Lear se dovedeşte şi mai elastic din punct de vedere semantic decît era perceput pînă acum. Prin travestiuri, Şerban a reuşit nu numai să atragă atenţia încă cu mult înainte de premieră, ci a procedat la o reevaluare a suitei de acţiuni scenice, cele shakespeariene, din perspectiva noii portretizări a personajelor.

Naraţiunea teatrală îşi devoalează o nouă logică interioară, în raport cu noul punct de referinţă, fără să-i fie afectat statutul de operă clasică. Două distribuţii paralele, reunind un detaşament numeros al celor mai în formă actriţe din Capitală, au reuşit, cu cîteva excepţii, performanţe interpretative. Cu adevărat remarcabile sub aspectul creaţiei actoriceşti sînt Mariana Mihuţ (Lear), Valeria Seciu (Gloucester) şi Dorina Chiriac (Bufonul). Renumit pentru ştiinţa de a lucra cu actorii, calitate indispensabilă unui mare regizor, Andrei Şerban a găsit lungimea de undă potrivită pentru a pune în acord calităţile interpretelor cu echivalentele dramatice ale personajelor. Lear nu e numai rege, ci şi single parent, ceea ce înseamnă că le-a fost nu numai tată, ci şi mamă celor trei fiice rămase în grijă. Regatul, marea familie, e condensată în mic de propria familie. Vulnerabil, ca orice părinte, la sentimentele exprimate de urmaşi, Lear ajunge în situaţia de a învăţa, la o vîrstă ce ar trebui, mai degrabă, să fie caracterizată de înţelepciune, că sensibilitatea poate deveni slăbiciune. Şi că nu numai în regat, ci şi în propria familie, deciziile majore nu trebuie luate cu inima. Trăsături tipice mai degrabă sexului slab, cum susţin studiile specializate, sensibilitatea şi vulnerabilitatea dezvăluie coté-ul feminin / matern al lui Lear.

Cu excepţia costumelor, actriţele nu dispun de prea multe puncte de sprijin în travestiurile lor. Nu sînt concepute ca travestiuri mascate, sînt, la fel ca la Tompa, expuse, iar publicul o vede, o ştie şi acceptă convenţia. Fără machiaj, fără modificări ale timbrului vocal, fără ajustarea semnificativă a expresivităţii corporale, interpretele îşi portretizează firesc personajele-bărbat. Mariana Mihuţ alternează raţionalul cu intuitivul în construirea lui Lear, fiind cînd puternică, cînd fragilă, atît, atunci şi cînd este necesar. Dozajul corect creează un Lear complex, cu atitudini contrastante, dar nu ambigue. Măreţia regală e completată de momente de deplină umanitate, de îndoială firească, augmentînd verosimilitatea lui Lear, coborîndu-l din efigie, din vitrina muzeală.

Prin definiţie o actriţă de mare sensibilitate, Valeria Seciu a găsit pentru acest Gloucester soluţia, construind un tată fragilizat, derutat tocmai din cauza sentimentelor comandate de instincte. Convenţiile epocii conform cărora obligaţia majoră a femeii aristocrate era să asigure continuitatea familiei prin naşterea moştenitorilor de sex masculin este transformată aici şi exploatată estetic în sensul complicării deliberate a personajelor prin combinaţii de trăsături aşa-zis tipic masculine şi feminine, forjate pe dualitatea puternic-slab. Bufonul Dorinei Chiriac utilizează travestiul cu o discreţie similară, adăugîndu-i o dimensiune infantilă indusă de trăsăturile somatice ale actriţei. Cocteilul de infantil-feminin-masculin e încă şi mai atrăgător şi mai bogat hermeneutic. E, într-un fel, dincolo de gen şi de vîrstă. Apelînd la mişcări ce amintesc de filmul mut, Bufonul Dorinei Chiriac se impune prin contrastul profund dintre ceea ce se vede şi ceea ce este personajul. Sub masca nebuniei, a rîsului, a ludicului se dezvăluie un nivel de tîlcuri şi de adevăruri a căror valoare e, paradoxal, mărită tocmai pentru că sînt expuse pe calea comicului. Au ceva din nonşalanţa cu care copiii rostesc adesea adevăruri de o maturitate tulburătoare.

În Gaiţele lui Alexandru Dabija, spectacol realizat la Teatrul Odeon (2002), două dintre Dudulence sînt întruchipate scenic de Ionel Mihăilescu (Lena Duduleanu) şi Constantin Cojocaru (Zoia), cea de-a treia piesă a trioului, în fapt, prima ca pondere dramatică, Aneta Duduleanu, fiind jucată de Dorina Lazăr. Şi în cazul Gaiţelor lui Kiriţescu, textul şi morfologia dramatică a personajelor permit, dacă nu cumva chiar îndeamnă la utilizarea travestiului, la jocul cu genurile. Ideea regizorului consonează cu spiritul textului lui Kiriţescu, masculinizarea caricaturală a personajelor avînd raţiuni sută la sută comice. Efectul estetic vizat este burlesc, evidenţiind potenţialul umoristic al lucrării dramatice şi extinzînd generozitatea teatral-umoristică a profilului personajelor.

Ingeniozitatea lui Dabija a constat în alegerea potrivită a actorilor, în stimularea ludicului prin exploatarea nepotrivirii dintre formă şi conţinut, iar măiestria lor a împlinit gîndul regizoral. Cele "două gaiţe în nădragi", cum zicea, în etapa repetiţiilor, Dorina Lazăr, sînt încă şi mai interesante îmbrăcate în rochii, se individualizează suplimentar, cîştigînd importanţă scenică în raport cu liderul incontestabil al clanului, Aneta Duduleanu. Proba reuşitei lui Constantin Cojocaru şi Ionel Mihăilescu e faptul că un spectator care nu-i cunoaşte prea bine şi nici nu citeşte programul de sală înainte are dificultăţi în a distinge masculinul real de femininul teatral. Voce, postură, expresivitate facială, gestică sînt utilizate firesc de cei doi interpreţi. Propunerea lor trece rapid rampa, actorii şarjînd, în cadrele textului şi ale viziunii regizorale, şi în funcţie de aşteptările şi reacţiile publicului. Un picior dezgolit ghiduş către sală, un plîns reţinut controlat preţ de cîteva secunde şi apoi redat prin subţierea vocii şi cîteva sughiţuri sînt doar două dintre trucurile prin care actorii subliniază ironic nepotrivirea dintre aparenţa şi esenţa Lenei şi a Zoiei. Alexandru Dabija continuă în Gaiţele jocul cu travestiurile, extinzîndu-l în privinţa unui alt personaj abordabil astfel, Fraulein. Prezentată în oglindă în raport cu Lena şi Zoia Duduleanu, un revers de gen al celor două, Fraulein (Virginia Rogin) e femeia-bărbat. Costumată în haine militare nemţeşti, cu vocea şi atitudinea virile, Virginia Rogin utilizează rugozităţile sonore ale cuvintelor din limba germană, pe care le accentuează vocal, pentru a-şi prezenta asprimea caracterială.


Metamorfozele dramatice ale genului

Travestiul în registru grav, cu substrat tragic, apare şi în spectacole realizate de Radu Afrim. Realitate a contemporaneităţii recente, ambiguitatea sexuală a devenit subiect înfăţişat artistic. Hazardul naturii, care aşază, uneori, în corpuri de bărbaţi suflete de femei sau invers, declanşează tulburătoare probleme identitare, conducînd uneori la decizii majore, de corectare prin operaţii de schimbare de sex a acestor nepotriviri rezultate din aleatoriul cromozomial. Travestiul de tip clasic a devenit efeminare, de pildă, în Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka, montat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (2007). Personajul Sylvia interpretat de Dragoş Ionescu este un travestit din categoria transsexualilor. Complexitatea partiturii dramatice provine din contradicţia fundamentală pe care e construită: incompatibilitatea dintre ceea ce este şi ceea ce simte că ar trebui să fie. Cu o constituţie fizică eminamente masculină, Dragoş Ionescu a apelat la costumaţie, machiaj şi atitudini tipic feminine pentru a-şi desena scenic personajul. Fără ostentaţie, actorul a realizat un travestit a cărui dualitate de gen se înscrie organic în suita de caractere ieşite din obişnuit, aflate la limita existenţială, asupra cărora se concentrează textul lui Zelenka. Pentru Sylvia, travestiul ţine de ontologia lui, de o ontologie a marginalului. Marginalitatea constituie una dintre temele frecvente la Radu Afrim, la care regizorul revine, pe care o studiază programat, din cît mai multe unghiuri.

Expresia unor mentalităţi străvechi, conservate cu fanatism şi asumate social este personajul Song Liling din M. Butterfly de David Henry Hwang, piesă montată de Ada Lupu la Teatrul Odeon (2000). Intriga ei aduce în prim-plan realitatea cutumelor străvechi perpetuate la Opera clasică din Beijing, unde femeile nu au ce căuta pe scenă, cîntăreţii fiind exclusiv bărbaţi. Lui D.H. Hwang, al cărui text a înregistrat un succes rapid în Occident, îi place să creadă că "piesa explică destul de clar ce înseamnă să fii bărbat sau ce înseamnă să fii femeie. Această frămîntare - ce este masculin şi ce este feminin - are implicaţii mult mai profunde decît faptul că bărbatul îmbracă o rochie". Dincolo, însă, de analiza subtextuală a accepţiunii date, în diferite orizonturi geografico-spirituale, celor două principii fundamentale ale umanului, un alt aspect surprins teatral de Hwang este maniera în care se întîlnesc concepţiile de gen, atît de diferite, ale lumii occidentale şi ale celei orientale. "Întîlnirea" e o ciocnire care sugerează, implicit, că înţelesul acordat feminităţii şi masculinităţii e supus evoluţiei şi e condiţionat cultural. Că, în acord ori în opoziţie cu datul natural, femininul şi masculinul sînt comportamente ce pot fi deprinse prin învăţare şi exersare.

Montarea Adei Lupu era fără cusur, creaţia actoricească a lui Marius Stănescu, în travestiul Song Liling, de asemenea. Camuflat în spatele costumului, al perucii şi al machiajului, actorul se metamorfoza incredibil, bazîndu-se pe mijloacele canonizate ale acestei tehnici actoriceşti: postură (braţele mişcate ca într-o mică coregrafie, capul menţinut cel mai adesea în semiprofil, uşor plecat), mers (cu paşi mici, tîrîiţi, tipici femeilor asiatice), atitudini (reţinere, sfioşenie, supunere, gesturi de cochetărie) şi voce feminizate. Rolul face parte din gama travestiurilor pe care le-am numit pozitive, grave, al căror scop estetic este să mărească tensiunea situaţiilor teatrale în care sînt postate personajele.

Ţinînd în mod special de limbajul fizic al interpreţilor (actori / actriţe), travestiul devine echivalentul cameleonismului actoricesc, al capacităţii lor mimetice. Rostul lui teatral e plural, de la tehnică de construire a unui personaj la tehnică de compoziţie spectaculară, sursă de suplimentare a comicului ori de augmentare a tragicului. Travestiul, părăsirea propriului gen şi transformarea complementară, masca totală sînt, finalmente, o probă dificilă de meserie.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer