În tradiţia recentă a dramaturgiei socialului, dezvoltată în ultimii ani în România, Peca Ştefan e veteran. Scrie de ani buni, a încercat multe stiluri şi
şi-a perfecţionat continuu scriitura astfel încât piesa sa
Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ este cel mai bun text al lui de până acum. Piesa conţine trei poveşti rupte din cotidianul românesc al "umiliţilor şi obidiţilor" moderni, acolo de unde realitatea se vede cel mai bine şi unde visele nu îşi au rostul. Drame familiale despre care
ne-am obişnuit să spunem că sunt mărunte, dar care ne marchează fundamental viaţa rulează în paralel, uneori
intersectându-se, într-o demonstraţie deloc ostentativă că nefericirea are multiple feţe, deşi în esenţă e aceeaşi. Existenţe înghesuite în toate sensurile (foarte bună scenografia lui Ioan Murariu care adună toate cele trei spaţii
într-unul, alocând fiecăruia foarte puţin loc, exact ca în viaţă astfel că personajele aproape că se sufocă şi fizic, nu numai metaforic, în propria existenţă, par a nu avea loc de ele însele). Cunoscutele conflicte între generaţii (acute în societatea românească) sau între soţi, sărăcia materială şi spirituală, ratarea, exploatarea copiilor,
story-uri banale ale cotidianului se aglomerează în piesa lui Peca ca
într-un desen în nisip. Dacă dai cu beţişorul, din toate poveştile cu aspect de bârfe provinciale rămâne viaţa, dezgolită de orice frumuseţe. Spectaculosul local îşi face apariţia sub forma prezentărilor comerciale ale unei cunoscute firme de cosmetice "miraculoase" şi medicamente "absolut naturiste", ambele tipuri de produse "categoric revoluţionare" (cu ani în urmă, am văzut un spectacol de teatru făcut pentru o asemenea prezentare!). Intruziunea comercialului persuasiv de tip american se suprapune peste derizoriul existenţei locale
într-un kitsch demn de expresia neaoşă
"s-a urbanizat ţăranca". Doar că, în piesa lui Peca,
kitsch-ul nu e nici măcar salvator şi ratarea existenţială (vorbă mare!) continuă. Viaţa nu se schimbă nici cu vitaminele din alge marine, nici cu descântecul babei de deochi, rămâne aşa cum o ştiam: grea, dezamăgitoare, măruntă, cehoviană. Uneori, singurătatea personajelor ţiuie de urât.
Cum spuneam, textele cotidianului nu sunt noi în spaţiul teatral românesc. De exemplu, DramAcum a desfăşurat intens şi cu rezultate palpabile o campanie de scriere de piese cu tematică socială, racordând astfel dramaturgia românească la un amplu curent occidental. A urmat tangaProject, asta ca să mă refer numai la acţiunile de grup. De altfel, Ana Mărgineanu, care a regizat acest spectacol la Piatra Neamţ este parte din DramAcum. Ceea ce îl diferenţiază însă pe Peca de scriitura socială "standard" este o anume deviere a poveştii când
ţi-e lumea mai dragă. În
Cinci minute miraculoase... devierea este însăşi miza spectacolului.
Minutele miraculoase sunt cele în care decidem ce facem cu viaţa noastră. Cuvintele sunt mari, dar descriu un moment crucial: alegerea. Fiecare alegere deschide un drum şi tot aşa până când ne trezim că
ne-am decis viaţa. Peca a scris, de fapt, un text despre clipa de graţie în care ne "facem" destinul, de aceea oferă mai multe variante de final. Şi aici spectacolul este cu adevărat miraculos căci explodează
într-un muzical gen
Ally McBeal cu personaje de desen animat care cântă şi dansează, hainele zboară şi vorbesc, ca şi florile sau planşeta pentru frământat cozonacii, ba chiar unul dintre personaje dispare absorbit de o chiuvetă, mai ceva ca Mr. Musculo (deşi reclama fură ideea
dintr-un cartoon, a ajuns mai cunoscută decât originalul. Şi copiii noştri cred că roşiile cresc în supermarket).
Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ - un spectacol care mixează acid drama, comedia, muzicalul,
cartoon şi, cu generozitate, ironia. Actorii nemţenii
s-au ţinut bine şi la realismul social, şi la comedia muzicală (aranjamentul muzical Cezar Antal), şi la dansul cu ostentaţie ironic (mişcare scenică Andrea Gavriliu).
PS: Ca pată de culoare, unul dintre elementele cu adevărat miraculoase (!) din turneul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ este caietul program al spectacolului lui Alexandru Dabija,
Cu dragostea nu-i de glumit de Alfred de Musset. O adevărată operă de artă
trendy (căci e
handmade), caietul program este un oracol, de fapt o serie de oracole, din acelea pe care le făceam când eram mici şi în care notam stări, gânduri, dorinţe, puneam fotografii sau le ceream prietenilor să ne scrie amintiri de neuitat (:)), conservam bileţele de amor etc. Recunosc că mie chestia asta nu
mi-a ieşit la vremea respectivă, dar Genţianei Ionescu, secretar literar al Teatrului Tineretului,
i-a ieşit excelent. Mai mult, nu este vorba doar despre cum arată programul, ci despre ce anume conţine, texte inteligente create special pentru tribulaţiile
sentimentalo-psihologice ale mai multor personaje. De altfel, Genţiana Ionescu
şi-a dovedit în toate
caietele-program ale spectacolelor din turneul nemţeam inteligenţa, talentul literar, capacitatea de înţelegere profundă a intenţiilor regizorale şi creativitatea drept urmare îmi scot cu admiraţie un joben imaginar în faţa ei.