Ionesco techno & trashy - Cîntăreaţa cheală & Lecţia

În spatele oricărei producţii de teatru există secrete - iar miracolul naşterii unui spectacol ca o Afrodită din spuma mării e un miraj la care creatorii ţin, cu gîndul la retorta amestecului alchimic, veşnic supus hazardului, numit reprezentaţie. Toţi, mai puţin Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand - care, în caietul-program al Cîntăreţei chele în coupé cu Lecţia, precizează numărul de repetiţii (55) şi de zile de lucru (46), la fel ca şi materialele utilizate pentru scenografie, aspect pe care, trebuie să recunosc, l-am mai remarcat la montări semnate de cei doi artişti.

Pot să spun, astfel, că o lună şi jumătate pentru două spectacole însumînd mai bine de două ore, pe texte deloc uşoare, aparţinînd panteonului dramaturgiei internaţionale, presupune un ritm extrem de profesionist. E pentru prima dată cînd V.I. Frunză asociază Cîntăreaţa... şi Lecţia, în formula de la Théâtre de la Huchette din Paris, deşi Lecţia a mai pus-o în scenă, în 2002, la Teatrul Maghiar Csiki Gergely din Timişoara (cu trei actori extraordinari, Andrea Tokáy, Attila Balázs şi Etelka Magyari). Regizorul are şi alte "antecedente" ionesciene, cu un tulburător Scaunele la Teatrul German de Stat din Timişoara, în care Ildiko Járcsek-Zamfirescu era impecabilă, sau cu un Regele moare la fostul Theatrum Mundi (actualul Metropolis) din Bucureşti, unde colabora din nou (după etapa lor comună de la Cluj) cu Marius Bodochi, iar Florinei Cercel îi oferea o partitură rară, în Marguerite regina.

Această paranteză - cu spectacole ce nu mai sînt, de ceva vreme, în repertoriile teatrelor producătoare - trimite, de fapt, la consecvenţa cu care Victor Ioan Frunză şi-a urmărit, pînă acum, proiectul artistic personal al unei integrale Ionesco, cu reglaje şi aduceri la zi operate din mers. Şi ar mai trebui spus că, în toate aceste montări - ca, aş zice, în toate creaţiile lui Frunză -, scenograful (Adriana Grand) nu e vioara secundă acompaniind viziunea regizorală totalizantă, ci coautor în parte egală a spectacolului.

Cîntăreaţa cheală ("inaugurată" de genul BBC de program video cu "lecţia de limbă engleză" - un fragment din chiar textul piesei) e plasată într-un decor cu clare trimiteri la imaginarul britanic: şemineul despre care ştim din caietul-program că e stil York, drapelul ridicat şi coborît de servitoarea Mary (Bogdan Cotleţ în travesti), interiorul comod, cu pisică şi cîine (de butaforie), ceasuri şi pendule la fel de ireale. Totul trimite la o existenţă factice, culminînd cu perucile în culori stridente ale doamnelor Smith (Virginia Mirea) şi Martin (Mirela Zeţa), supremul semn de viaţă într-un set de relaţii de cuplu în care oricare dintre ei ar putea fi foarte bine înlocuit de o placă de patefon, fără să se simtă diferenţa. Lucru evident cînd Pompierul (Dragoş Huluba, de un comic propunîndu-şi seriozitatea), devenit personajul cel mai interesant al spectacolului, repetă istoria alambicată pe care începuse s-o zică, în ritm alert şi mecanic (e, totuşi, incapabil s-o ducă pînă la sfîrşit).

În domnul Smith, Florin Dobrovici îşi rosteşte replicile cu seninătate realistă, faţă cu o doamnă Smith - Virginia Mirea ca un tăvălug, cu voce isterică şi apăsată, accentuînd cuvintele în absenţa sensului lor, ce calcă totul în picioare (iar motivul se repetă în cazul cuplului Martin - Mirela Zeţa şi George Costin). Faimosul text curge, actorii se achită de sarcină cît se poate de corect, unele intervenţii sînt comice, pisica are un rol important. Dar replicile îşi pierd polisemantismul şi savoarea, iar culoarea şi amestecul trashy de stiluri nu reuşesc să domolească banalul.


Sacrificiul pe altarul cunoaşterii

Lui George Costin, cu care a colaborat la Baia Mare (în Caligula, după Camus, Costin făcînd un rol cu greutate), Victor Ioan Frunză îi dă votul de încredere pentru rolul Profesorului din Lecţia, în tandem cu Andreea Samson (cît se poate de stăpînă pe frivolitatea personajului) şi reluînd tema travestiului pentru servitoarea Marie (Bogdan Cotleţ). Caietul-program, în acest caz, e, cumva, înşelător: despre Lecţia, regizorul spune că e "povestea inventată din grădina secretă a fiecăruia", cu un copil inocent-stupid ce trebuie să-şi jertfească inocenţa ca să devină un iniţiat, contrazicînd, astfel, cam tot ce înseamnă lectură consacrată a piesei, ideea relaţiei de autoritate profesor-elev, sexual-castratoare, şi a educaţiei tradiţionale, care-l ucide, în efigie, pe învăţăcel. Conceptul de spectacol îi lasă, aşadar, lui Costin spaţiu de manevră pentru construcţia unui personaj tragic-grandios, instrument uman al Cunoaşterii, care operează independent de el însuşi, personaj faustic mai mult decît vampiric. În Lecţia, atmosfera alternează între instrumentele elementare ale Elevei (caiet, riglă, penar, creion) şi tehnologia avansată a Profesorului (imagini proiectate etc.), totul, într-o dezordine controlată a scenografiei. Dar Ceci n'est pas une pipe, iar cuvîntul "cuţit" nu taie prin simpla asumare a forţei lui semantice - "filmul" e cu totul altul.

Proiectul ionescian al lui Victor Ioan Frunză revine, astfel, la etapa tatonărilor nu mereu împlinite.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.