Un B-EST princiar - B-EST, 2010

Pe 25 aprilie 2010 s-a încheiat cea de-a şasea ediţie a unui festival care onorează Bucureştiul. Am lăsat câteva zile ca să se decanteze întreaga experienţă. Dacă Festivalul de la Cannes se va deschide sub amintirea unei furtuni de zăpadă în plină lună mai, B-EST-ul a avut de înfruntat vulcanul, care şi-a găsit să erupă taman în săptămâna în care trebuiau să vină invitaţii. Prin urmare, pe Andrei Koncealovski (aşa cum se transcria fonetic numele lui înainte să ne americanizăm), pentru care în existenţa sa de cineast determinant a fost filmul Zboară cocorii, tocmai un zbor l-a împiedicat, să ajungă la Bucureşti. Dar cu perseverenţa şi şarmul directoarei festivalului: Dana Dimitriu Chelba probabil că până la urmă se va întâmpla şi această minune.

Deocamdată, ca încălzire (nu globală, că vedem oricum că e mai mult răcire) am putut cu toţii viziona filmele sale mai vechi sau mai noi, dar oricum rare pentru publicul de cinema. Seara de gală cu filmul Glyanets / Strălucire a avut privilegiul prezenţei Alteţei Sale Regale Principele Radu, sub al cărui patronaj s-a şi desfăşurat B-EST-ul şi care a avut un discurs extrem de elegant privind cinematografia, din poziţia cunoscătorului, dar şi a reprezentantului Casei Regale. Practic şi-a dat girul pentru peliculele ce urmau să fie prezentate şi cu siguranţă că mare parte dintre ele meritau toată încurajarea.

Printre filmele venite cu valiza diplomatică a Ambasadei ruse s-au mai numărat şi Dom durakov / Casa de nebuni din 2002, o co-producţie cu Franţa, Kurochka ryaba / Asya şi găina cu ouă de aur din 1994, toate trei având ca personaj principal o femeie care eventual face şi o carieră dintre cele mai dubioase. The Inner Circle / În slujba lui Stalin este în felul lui cel mai original, pentru că spune povestea proiecţionistului tiranului, fireşte KBG-ist cu grade multe. O peliculă care te pune pe gânduri, dar te şi fascinează în egală măsură, distribuţia fiind una internaţională, o co-producţie a marilor puteri SUA şi Rusia, cărora li s-a adăugat şi Italia.

Tot în secţiunile paralele a rămas de anul trecut ideea de a prezenta filmul şi cultura rromilor. Patru titluri, Korkoro / Libertate, Swing, Gadjo Dilo şi Happy New Life / O viaţă fericită. Primele trei îi aparţin lui Tony Gatlif, în Gadjo jucând şi Rona Hartner, care a demonstrat încă o dată cât temperament are şi a ajuns până la o nominalizare la César-uri. Surpriza post factum a fost că iubitul ei din film, Adriani, e nimeni altul / alta decât Naomi, iar Adrian Copilul Minune este încă pe la începuturile apariţiilor pe marele ecran, cu muzica lui cu tot. Cel din urmă este unul unguresc despre viaţa unui copil trăit prin orfelinate, regizorul Bogdan Arpad fiind la rândul său un copil lăsat în grija statului (care a făcut carieră ca şi Costel Caşcaval al nostru).

Filmele din competiţie alese de Andrei Creţulescu au fost 7 la număr, deşi preşedintele juriului, francezul Sylvain Auzou, cu mare experienţă la festivalurile de la Veneţia şi Roma, unde e un personaj mai mult decât foarte important, şi cu care a fost o plăcere jurizarea, sugera că n-ar fi rău să fie 10. Sigur că pentru cinefili e o veste bună, dar pentru organizatori e şi mai complicat. Cum însă scopul lor este să facă o plăcere publicului bucureştean, sprijiniţi în continuare de Primării, de ARCUB, CNC, şi misteriosul şi generosul Niro Investment Group, probabil că se vor strădui pentru la anul. Cele 7 titluri, dintre care 2 româneşti Portretul luptătorului la tinereţe şi Caravana cinematografică) au cuprins subiecte şi realizări de la categoria tulburătoare, fascinantă (Gigante şi In The Loop) până la cele chinuitoare pentru privitor, chiar dacă susţinute de nişte premii importante cum ar fi Samson şi Delilah, care a luat Camera d'Or la Cannes în 2009, dar este la ani lumină în urma lui A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, răsplătit cu acelaşi onorant premiu.

Alegerea juriului din care au mai făcut parte şi Jay Weissberg, newyorkezul, critici la prestigioasa revistă Variety, Mihai Chirilov, directorul artistic de la TIFF, Horia Lapteş, strălucit director de imagine, Gheorghe Bălăşoiu, profesor la UNATC, a ales, pentru trofeu, britanicul In the Loop, astfel făcându-i-se dreptate pentru ignorarea de la Oscaruri, unde a fost nominalizat doar la scenariu adaptat. O comedie fină şi intensă, neagră şi amară totodată, spunând multe adevăruri despre viaţa politică, chiar şi în lumea occidentală. Fără actori foarte cunoscuţi, excluzându-l pe James Gandolfini, pelicula ar trebui să fie inclusă în vizionările obligatorii ale oricărui politician.

La polul opus, ca subiect este Gigante, o coproducţie Uruguay, Germania, Argentina, Olanda. În 2009, la Berlinală lua premiul Alfred Bauer, cel pe care în 2010 l-a primit binemeritat Florin Şerban pentru Eu când vreau să fluier, fluier. Gigante este un film înduioşător, perfect universal valabil şi foarte ataşant. Ca dovadă că a plecat de la B-EST cu două premii, pentru regie şi scenariu.

Senzaţie, în afara competiţiei, au făcut cei doi bărbaţi: "Seriosul" şi "Însinguratul" (A Serious Man şi A Single Man. Cel dintâi a încheiat apoteotic ultima seară, iar celălalt a ajuns în ultimul moment (cu voia norului) şi a demonstrat cât de subtil poate fi făcută ecranizarea unui roman din anii '60 pe o problemă care adesea stârneşte controverse, dar care poate fi tratată cu inteligenţă, cu foarte mult rafinament, ceea ce nu e de mirare pentru regizorul Tom Ford, foarte cunoscut în lumea modei. Colin Firth joacă atât de nuanţat, încât spectatorul reuşeşte să treacă de orice prejudecăţi. O şansă mare pentru publicul românesc de a-l putea vedea la el acasă, dar în sala de cinema, la Scala.

Apoi la puţină vreme de la decernarea Premiilor Academiei de Film El secreto de sus ojos, spaniolul care a înhăţat statueta pentru cel mai bun film străin, care a demonstrat încă o dată că imprevizibile sunt criteriile de peste Ocean, mai ales că a fost în concurenţă cu strălucitul Un prophète, a putut fi cântărit şi în capitală.

În categoria filmelor fără noroc, dar de o netă valoare este şi îndrăzneţul Vincere al lui Marco Belloccio, care vorbeşte despre o iubire a lui Mussolini. De la francezi Les herbes folles de la Cannes 2009, al veteranului Alain Resnais, care ne demonstrează apartenenţa la aceeaşi familie, prin lungimile sale (dacă l-aţi pierdut şi vă tentează, probabil, André Dussolier, aveţi ocazia să-l revedeţi la Festivalul Filmului European). O altă raritate filmul iranian Kasi az gorbehaye irani khabar nadareh / Nobody Knows about Persian Cats, despre o viaţă grea pentru muzicienii cu simpatii occidentale într-o ţară în care mai totul pare interzis. Documentarul despre L'enfer de Henri-Georges Clouzot a fost perla coroanei din afara competiţiei, cu un César 2010, unanim, şi cu o co-regizoare româncă: Ruxandra Medrea. Până şi preşedintele juriului care-l ratase la proiecţia de la Cannes şi-a organizat ziua în funcţie de această proiecţie, pe care nu vroia s-o piardă cu niciun chip. Tot la documentare, au fost şi două de la HBO, omniprezent în festivalurile autohtone şi care între timp a început să facă şi producţii de la ingeniosul Circul vesel a lui Claudiu Mitcu la foarte percutantul Lumea văzută de Ion B. al originalului plin de har, Alexander Nanau.

La scurt metraje nu am ajuns, dar mă bucur că există secţiunea ca să fie un festival complex, şi dacă se poate fără niciun moment de plictiseală.

Echipa n-a fost numeroasă, dar eficientă, amabilă şi foarte săritoare. Petrecerile antrenante şi mereu originale , precis că mâţa de la Clubul Ţăranului român unde s-a ţinut conferinţa de presă a purtat noroc. Dar şi partenerii media de la LiterNet.ro la Radio Guerrilla. Restul îi găsiţi pe afiş şi el şic, cu un pantof pe măsura fiecăruia.