Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Crime spree

Satisfacţii joase - Oops! Am încurcat borcanele / Crime Spree


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Caietul de presă de la Oops! Am încurcat borcanele este cel mai instructiv pe care l-am citit în ultima vreme. E vorba despre operele scenaristului Brad Mirman: “Titluri ca Absolon (2003), (...) Resurrection (1999), Truth or Consequences (1997), Highlander III: The Sorcerer (1994), Body of Evidence (1993), Knight Moves (1992) s-au bucurat de apreciere atît din partea publicului, cît şi din partea criticilor.” Instructiv, dar şi umilitor: înainte de a citi lista, aceste nestemate, atît de apreciate de confraţii mei, îmi erau necunoscute - cu o excepţie: Body of Evidence / Preţul trupului, realizat în perioada aceea interesantă în care atîtea filme hollywoodiene nu-şi doreau decît să fie Basic Instinct - o ambiţie destul de joasă, căreia, totuşi, nu i-a fost dat să se realizeze vreodată. Iar Preţul trupului, în care Madonna era acuzată de crimă cu premeditare prin sex sado-masochist, rămîne una din încercările cele mai nenorocite; cel puţin aşa credeam. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am mai făcut nişte cercetări şi Preţul trupului mi-a apărut deodată ca un pisc izolat în cariera lui Mirman, restul peisajului fiind dominat de filme de acţiune cu Christopher Lambert. Cu toate acestea, Mirman a început “să se gîndească serios la posibilitatea regizării propriilor filme” (încurajat şi de colaborarea cu “cei mai mari regizori de la Hollywood”). Produsul este Oops! Am încurcat borcanele, povestea unor borfaşi francezi (printre ei, Gérard Depardieu, Johnny Halliday şi Renaud) trimişi de şeful lor (Richard Bohringer) să dea o lovitură la Chicago, unde îşi atrag numaidecît duşmănia gangsterului Zammeti (Harvey Keitel).

Mi-ar fi plăcut să raportez că Mirman, care, potrivit caietului de presă, a petrecut mai mulţi ani în Europa, s-a dovedit a fi un fel de Henry James al lumii interlope, un observator plin de umor al diferenţelor dintre două culturi mafiote. Dar ciocnirea culturală se epuizează complet, ca temă comică, după prima vizită la un fast-food, unde Renaud izbucneşte: “Nu se fumează? Nu se bea? Ce fel de ţară-i asta?” Dacă mă întrebi pe mine şi dacă mă iau după duhoare şi după sărăcia vizuală, aş zice că sîntem în ţara aia deprimantă pe care o străbatem cu telecomanda, ştiind că n-avem ce vedea, atunci cînd somnul se lasă aşteptat. Lipsa unui stil vizual nu e chiar de neiertat, la un scenarist care abia debutează în regie, dar ea trebuie compensată - scenariul e obligat să zbîrnîie. Auziţi cum zbîrnîie: Marcel (Halliday) sună la uşa unui vecin care refuză să dea muzica mai încet, îl ia la bătaie, apoi se întoarce la tovarăşii lui, care îl întreabă ce i-a spus zurbagiului. “Nimic”, răspunde el. Nimic? Asta-i tot? Nu trebuie să fii Billy Wilder ca să simţi că mai e puţin de lucru la replica asta. Şi ascultaţi provocarea unei femei periculoase: “Îmi place tatuajul tău. Mă gîndesc să-mi fac şi eu unul. Pe cur!” Chiar şi-n filmele porno, preliminariile sînt uneori mai spirituale. E bafta lui Bohringer că rămîne la Paris şi nu-şi riscă demnitatea alături de ceilalţi. La rîndul lui, Renaud scapă ieftin: nu trebuie decît să tragă cu pistolul, să vorbească despre el însuşi la persoana a treia şi, eventual, să aibă grijă ca asemănarea lui cu Roman Polanski să nu-l bage la închisoare. Cu privirea lui spălăcită, interesantă (în condiţii mai bune, ea poate sugera un suflet foarte trist sau foarte mort), Halliday ţine restul filmului la o anumită distanţă. Însă Depardieu pare a se antrena pentru rolul unui obiect neînsufleţit; te aştepţi ca partenerii lui să se întrebe, la un moment dat, la ce foloseşte bolovanul ăla de pe platoul de filmare.

Cît despre Harvey Keitel - umbra lui De Niro în marele cinematograf american al anilor '70 şi, mai tîrziu, una din petele de pe conştiinţa Hollywoodului (un actor care face ce i se cere, deşi rareori i se cere atît cît poate face) -, e jenant să-l vezi aruncînd cu spaghete sau îmbrăcat numai în chiloţi şi ciorapi, legat şi cu căluş la gură, încercînd să telefoneze după ajutor (subalternul său ridică receptorul, aude gemete şi începe să se masturbeze). Jenant, dar în momentul acela rîdeam. Şi nu eram singurul; în spatele meu, un spectator se minuna, între două hohote, că poate să rîdă la aşa ceva. Natura spectatorului de film are laturile ei mai puţin nobile şi spectacolul unor personalităţi distinse care se înjosesc îţi poate oferi satisfacţii surprinzătoare; după cum poate fi reconfortant să descoperi că aşteptările tale au coborît la un nivel dincolo de care nu mai au cum să scadă - poţi să începi să te simţi bine.



 Toate articolele despre Crime spree


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Dragul de Raymond - Crime spree, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer