Ruinele circulare e o povestire scrisă de Borges, parte a volumului Grădina cu cărări ce se bifurcă din 1941, volum inclus în colecţia de povestiri Moartea şi busola, apărută la Polirom în 2006 (Ruinele pot fi găsite la pagina 400). Un mag se retrage pe o insulă, călăuzit de un scop supranatural, unul realizabil însă. Voia să viseze un om, să-i modeleze toate detaliile imaginabile şi să-l impună realităţii. Era atît de pătruns de acest plan al său încît nici numele nu era în stare să şi-l spună dacă era întrebat. După zile şi nopţi de chin, în care nu ajunge la niciun rezultat, magul hotărăşte să întoarcă foaia. Alungă toţi oamenii strînşi să urmărească evoluţia planurilor sale şi, pentru a se feri de privirile localnicilor şi de iscodirile unor posibili învăţăcei, îşi face un culcuş în spărturile zidurilor unui templu străvechi, ars de mînia zeului care nu şi-a primit ofranda la timp, şi o lună de zile caută să se elibereze de fantomele delirului avut pînă în acel moment. Odată scurs timpul acesta, într-o bună zi, magul se purifică în apele rîului din apropiere, invocă zeii, rosteşte o mantră şi se culcă. Şi imediat visează o inimă care pulsează puternic. Visul său continuă ani de zile şi fiecare detaliu al viitorului corp e modelat cu minuţiozitate. Magul creează în vis, se întoarce asupra creaţiei în acelaşi vis, judecă munca sa şi o perfecţionează.
Dar omul său era ca o statuie, nu prindea viaţă. A invocat toate spiritele pămîntului şi rîului, însă nici care nu l-a putut ajuta. Atunci s-a închinat efigiei acelui templu. Zeul a venit şi i-a spus că numele sub care e cunoscut pe pămînt e Focul. Şi că îl poate ajuta, că îi va anima fiinţa visată încît nimeni în afara lor nu va şti că acea fantasmă nu este om. Dar va trebui să îndeplinească porunca sa. Şi anume: va trebui să îl instruiască pe visat, să îl iniţieze în rituri, apoi să îl trimită într-un alt templu, distrus şi el, unde să-l preamărească pe zeu. Magul a acceptat şi imediat a visat cum omul său prinde viaţă şi vine în realitate. A respectat porunca dată de zeu, cu toate că îl durea nespus despărţirea de creaţia sa. Într-o zi a aflat de la oameni că într-un templu vecin e un preot care poate călca pe jar fără să se ardă. Magul s-a temut atunci că fiul său ar putea medita asupra condiţiei sale şi, fiind un iniţiat în tainele zeului focului, ar putea descoperi că el e numai un simulacru, o plăsmuire a visului unui om. Ar fi fost o umilinţă imensă. Grija purtată fiului său nu l-a părăsit ani de zile. Şi cum istoria e scrisă în cercuri, templul în care se oprise magul s-a aprins iarăşi, după cum prevestiseră anumite semne. Magul a vrut iniţial să se retragă în apă, dar s-a răzgîndit şi, dorind să curme zilele sale de nelinişte, s-a îndreptat spre foc. A păşit în foc, acesta la cuprins cu flăcările sale, fără să-l ardă însă. Cu groază, omul a constatat că el însuşi este o plăsmuire, este visul unui alt om.
Povestea lui Borges este o reprezentare a ceea ce neuropsihologia tratează în conceptul de vis lucid. Un vis în care cel care visează este conştient că visează şi poate controla atît întîmplările din vis cît şi scenografia visului său. Conceptul care numeşte această formă de activitate psihică a fost introdus în limbajul ştiinţific de psihiatrului olandez Frederick van Eeden într-un studiu asupra visurilor din 1913. Conceptul acesta a fost utilizat de Richard Linklater în Waking Life, o rotoscopie cu discuţii filosofice realizată în 2001, iar acum e motorul principal al noului film al lui Christopher Nolan, Inception.
Am insistat asupra Ruinelor lui Borges pentru a sublinia faptul că scriitorul sud-american reuşeşte în şase pagini de povestire să sublinieze sau să trimită spre zone importante ale culturii şi ale moralei: Ruinele circulare discută diferenţa dintre realitate şi vis, reliefează demnitatea pe care o are realitatea în faţa visului, discută despre însemnătatea participării la realitate, la făurirea ei. Aici e şi răsturnarea provocată de Borges - arată cît de teribil este procesul creaţiei artistice. Creaţie care poate părea reală, poate căpăta accentele nobile ale existenţei aievea şi poate fi trăită ca atare, ca experienţă capitală, ca experienţă de viaţă. Christopher Nolan, cu toate că îşi construieşte proiectul cinematografic pe acelaşi concept, al visului lucid, nu ridică nicio întrebare semnificativă vreme de două ore şi jumătate. Nolan e interesat doar de acţiune. Una atît de abundentă şi atît de spectaculoasă că îţi ia ochii, însă nu şi mintea!
Inception e un film complicat şi plat. Singura idee ce va rămîne în urma vizionării e că s-ar putea să nu ştim dacă ceea ce trăim e vis ori realitate.
Cobb (Leonardo di Caprio) fusese angajat al guvernului SUA, însă a trebuit să plece din ţară pentru a scăpa de o condamnare pentru o presupusă crimă. El este conducătorul unui grup de smulgători de gînduri care operează în ilegalitate în diverse zone ale lumii. Victimele acestui grup sînt aduse într-o împrejurare confortabilă, sînt răpite, adormite şi li se induce un anumit vis construit de arhitectul cetei conduse de Cobb. În vis se petrec tot felul de lucruri în urma cărora Cobb şi ai săi trebuie să ajungă la secretul căutat şi trebuie să pună mîna pe el. Problema lui Cobb e că are copiii în State şi nu-i mai poate vedea. Pe asta se bazează un magnat japonez, Saito (interpretat de Ken Watanabe), atunci cînd îi cere lui Cobb să se angajeze într-o misiune extremă: nu are de furat secrete din mintea cuiva, ci trebuie să planteze o idee în subconştientul unui afacerist rival, pentru ca Saito să cîştige o poziţie economică privilegiată. Dacă va reuşi, Cobb se va întoarce acasă fără probleme. Odată acceptată misiunea, Cobb îşi alcătuieşte echipa de lucru şi începe operaţiunea. Pe o muzică scrisă de Hans Zimmer, a cărei temă principală e un mix între mugetul tripozilor din War of the Worlds al lui Spielberg (un muget construit cu instrumente clasice) şi un rock-atmosferic inspirat. Dacă reuşeşte să insereze acea idee, echipa lui Cobb va construi o nouă origine, o cauză pentru ideile din prezent ale personajului vizat, treabă desemnată de termenul care dă numele proiectului, inception / început.
Din primele secvenţe ale filmului ştii că vei urmări o super-producţie hollywoodiană convenţională: Cobb, personajul lui di Caprio, e întîns în apă, la malul mării, camera urmăreşte în relanti starea mării şi starea bărbatului. Imagine spectaculoasă, filmare care îţi taie respiraţia. Ăsta e filmul în întregul său: o înşiruire de imagini excelent construite, efecte speciale halucinante şi cam atît. Revenind la ideea filmului - că visul şi realitatea pot fi confundate -, problema nu e că gîndul ăsta circulă prin lume de cînd au apărut Platon, Matrix sau Dallas (erau multe episoade fără Bobby, care s-au dovedit a fi un coşmar al Pamelei şi al milioanelor de fani ai serialului), problema e că Nolan o spune exact aşa cum, după nici jumătate de oră din film, veţi intui că o va face. Singura surpriză reală provocată de film e ameţeala care te cuprinde din cauză că nu mai ştii exact în ce nivel al visului joacă personajele (că visele au vreo patru niveluri) şi nu ai pe marginea ecranului un indicator precum cele din lifturi, care să îţi arate la ce etaj oniric se derulează acţiunea. Altfel, subtilitatea ideatică a peliculei reiese din numele pe care le poartă personajele feminine de pe ecran: Ellen Page e Ariadne, membru al echipei lui Cobb, cea care trebuie să construiască labirintul oniric în care vor evolua personajele; Marion Cotillard e Mal (rău în franceză), soţia lui Cobb, un personaj negativ, o prezenţă care îi perturbă acestuia visele, aşadar munca.
Regia: Christopher Nolan Cu: Leonardo DiCaprio, Joseph Gordon-Levitt, Ellen Page, Tom Hardy, Ken Watanabe
4 comentarii
- chiar asa?Catalin Ionete, 05.08.2010, 00:48
Ca sa-ti dai seama de intrebarile pe care le ridica Inception, e nevoie de o profunzime care pare ca lipseste in totalitate autorului acestui review (si altora asemenea lui). Nolan se joaca cu realitatea si visul intr-un fel in care nu s-a mai jucat nimeni pe marele ecran si nu stiu daca macar in literatura s-a mai dus cineva atit de departe cu joaca. Tendinta asta de minimizare a maretiei a ceea ce nu intelegem!
-
- RE: chiar asa?[membru], 05.08.2010, 14:23
Înaintea lui Nolan s-au mai jucat cu problema realitate-vis sau cu dinamica visului şi Richard Linklater (în Waking Life, pe care îl pomeneam în text), şi David Lynch în Mulholland Drive, Akira Kurosawa în Dreams (Yume) sau fraţii Wachowski în Matrix. Dacă doriţi să găsiţi rădăcinile acestei probleme – relaţia realitate-vis în cinema, - puteţi merge pînă la The Cabinet of Dr. Caligari, filmul lui Robert Wiene din 1920, o poveste în ramă care sădeşte în cinema un twist pe care îl va folosi şi Radu Mihăileanu, de exemplu, în Train de Vie. Pentru filmele care îşi edifică discursul pe realitatea onirică – într-un film întreg, cum e cazul lui Lynch şi al lui Linklater -, sau, parţial, Kubrick în Eyes Wide Shut - structurarea demersului (cu accent pe subconştient, refulări sau pe rolul compensatoriu al visului în realitate) îşi are originea în lucrările lui Freud despre Id, Ego şi SupraEgo (cele două studii de la începutul anilor douăzeci, 'Dincolo de principiul plăcerii' + 'Ego şi Id').
În literatură, viziunea onirică e o convenţie folosită sute de ani (de la 'Visul lui Scipio', cartea a şasea a lucării 'De re publica' a lui Cicero, pînă la 'Divina Comedie', să zicem) pentru a accesa zone ale universului uman şi divin la care muritorii nu ar ajunge fără ajutorul unei muze care îl conduce pe narator în vis.
Ceea ce vreau să spun prin enumerarea aceasta e că Nolan nu vine cu ceva nemaivăzut ca idee (suprapunerea realitate-vis). Eventuala noutate e la nivel de subiect, însă aici mi-e teamă că trataţi complicaţiile narative ca profunzimi ideatice. Faptul că dezvoltă povestea pe patru niveluri onirice, cărora le adaugă realitatea, şi că foloseşte tot felul de gadgeturi pentru a trece de la un nivel la altul, asta nu înseamnă că povestea are profunzime, ci doar că e complicată. Puteţi vedea în acest sens zecile de discuţii de pe forumuri, în care munca principală a iubitorilor filmului lui Nolan e aceea de a explica firul temporal al acţiunii şi de a descoase straturile filmului. Descîlcirea firului poveştii nu înseamnă profunzime, e doar o încercare de a simplifica un demers complicat. Odată desconstruit firul narativ al pelicului, ce rămîne? Rămîn idei majore care să menţină filmul acesta în galeria marilor proiecte cinematografice? Eu cred că rămîne doar un entertainment de calitate, care a avut un marketing fenomenal, în urma căruia puteai crede că vei vedea un film capital.
- reCatalin Ionete, 06.08.2010, 11:56
Am vazut Waking Life, am Vazut Mulholland Drive, am vazut Yume si bineinteles ca am vazut Matrix. Eu n-am afirmat ca inaintea lui Nolan nu s-a mai jucat nimeni cu visul. Unii zic ca religiile ar fi aparut ca urmare a experientelor onirice (eu nu cred acelasi lucru), deci visul e un motiv fundamental in experienta umana. E greu sa fii original aici si tocmai de aici geniul lui Nolan. Ce am afirmat eu a fost ca nimeni n-a mai mers atit de departe cu joaca. Vorbeati de patru niveluri onirice. Dupa cum am inteles eu filmul (desi cred ca nu l-am inteles inca bine, chiar daca l-am vazut deja de doua ori), nu avem de-a face deloc cu realitatea, ci doar cu multe straturi de vis. Dar asta poate e discutabil. In orice caz, nimeni de la Hollywood n-a mai visat (sic) ceva atit de original, asta e evident si doar cu rea credinta poate fi comparat Inception cu alte filme. Poate Yume e superb ca fotografie si ca "inventare" de vise (nu e usor sa inventezi un vis, pentru ca e foarte dificil sa imiti constient inconstientul), dar Nolan n-a povestit visuri. A inventat o realitate a carei substanta fundamentala e visul, pina acolo incit visul si realitatea devin interschimbabile.
Inception ridica numeroase intrebari. Cel putin pentru mine. Deocamdata trebuie sa-l mai vad de citeva ori pentru a fi sigur ca l-am inteles. Ramine ca apoi sa decantez intrebarile filosofice si existentiale care sint acolo, la o intensitate mult mai mare decit au fost in Memento.
-
- RE: re[membru], 07.08.2010, 11:08
Într-adevăr, aţi afirmat că nimeni nu a mers atît de departe. E ceea ce am subliniat şi eu, că nimeni nu a încercat un astfel de subiect, cu atîtea straturi onirice. Însă asta numai complică povestea, nu o şi edifică din punct de vedere al conţinutului, ca provocare intelectuală. Toate filmele pe care le propuneam în comentariul anterior tocmai asta reuşesc să pună la cale – provocări intelectuale, fără complicaţii la nivel de expunere.
În Matrix (mă opresc la el fiindcă e tot o peliculă de consum) ne putem îndrepta numai asupra trădării lui Cypher (pentru a reveni în matrice, la o friptura suculentă) şi deja avem o problemă morală delicată, care poate fi discutată într-o ecuaţie ştiinţă-ignoranţă sau adevăr-aparenţă, care e întîlnită în filosofie de la ‘Republica’ lui Platon pînă la eseul lui Heidegger despre sensul termenului grecesc ‘aletheia’. Dacă e să venim pe liniile în care Francois Lyotard a descris postmodernul (în Condiţia postmodernă, unde lumea viitorului e ca o reţea informatică pe care trebuie să ştii să o programezi pentru a o stăpîni – astfel că poziţiile privilegiate în societatea viitorului le vor avea programatorii, informaticienii), avem o altă discuţie despre Matrix.
Dacă urmărim conflictul om-maşină din film (reliefat de Boris Groys într-un eseu inclus în volumul Topologia aurei, apărut la editura Idea), Matrix e emblema angoaselor contemporane (una care implică maşinile capabile să gîndească) – la fel cum Metropolis reprezenta angoasa primară a omului din epoca modernă – felul în care maşina vine şi distruge poziţia maselor în muncă şi caută să le manipuleze status-ul social; în acest sens, al relaţiei om-maşină, Matrix face cîţiva paşi înainte faţă de Blade Runner, de exemplu. Matrix e plin şi de elemente new-age - toată problema Alesului (care leagă un discurs pe care nu-l agreez). Matrix e un caz fericit în care producţia cinematografică de consum conţine un discurs antropologic puternic. Poţi să te bucuri de întreaga coregrafie `action`, de efecte speciale, de luptele-balet de pe ecran şi, în acelaşi timp, poţi să găseşti tot felul de întrebări care privesc destinul omenirii.
După Inception ramîne ideea că s-ar putea să fim captivi într-un vis perpetuu. O idee onestă pentru o mega producţie hollywoodiană, însă (cu riscul de a exaspera prin repetiţie) fără vreo interogaţie majoră la adresa lumii actuale. Nu fiindcă o întrebare de genul – ce s-ar întîmpla dacă persoane străine ar pătrunde în mintea noastră? – nu ar avea substanţă, ci fiindcă în demersul său, Nolan foloseşte această situaţie doar ca pretext pentru foarte mult ’action’, pentru spectacol de tip James Bond cu implicaţii amoroase mai accentuate.
Resurse
Alte linkuri: imdb.comAlte articole de Lucian MaierCronici ale altor filmeArticole similare
Visătorie - Inception / Vlad TrandafirNu trebuie să te temi să visezi măreţ, dragule - Inception / Rozana MihalacheMinte de arhitect - Inception / Iulia DavidLimitele visării - Inception / Mihai FulgerAmbiţiosul Nolan - Inception / Andrei GorzoToate articolele despre InceptionScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate