Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Orient Express

Iubire de sine - Orient Express


Andrei Gorzo

Dilema, octombrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sîntem în 1935. După ce şi-a risipit averea la Paris, prinţul Morudzi (Sergiu Nicolaescu) s-a retras la castelul lui din Moruzeni. După ce a stat la masă cu regi şi a sedus contese, prinţul e silit să-şi irosească mîncarea şi conversaţia pe de-alde Gărdescu, silvicultor beţiv (Valentin Teodosiu) şi Cristescu, şef de gară (Florin Zamfirescu), şi să risipească ce i-a mai rămas din bărbăţie în braţele unei croitorese (Daniela Nane).

Ăsta-i materialul din care încropeşte o imitaţie a splendorilor trecutului. Ce-aş putea să spun? Nasol. Din păcate nu pot să spun asta, poate şi din cauză că splendorile trecutului, aşa cum ni le prezintă regizorul Sergiu Nicolaescu, nu-l îndreptăţesc pe prinţ să se simtă superior croitoreselor. În primul rînd, prinţul cel tînăr este Dan Bittman. N-am nimic împotriva lui; sînt convins că ar fi cucerit simpatia oricărui nobil, care l-ar fi angajat pe loc ca portar sau ca vizitiu. Dar cum poţi să te uiţi la faţa lui şi să crezi că toate saloanele din Paris se războiesc ca să-şi asigure iluminaţiile somptuoase ale discursului morudzian, că toate cazinourile îşi ţin răsuflarea în timp ce el trimite la plimbare încă o avere, la braţul capricios al ruletei? Iar aventurile lui amoroase arată cam aşa: prinţul stă pe o bancă şi, cu un revolver în mînă, priveşte marea; Isabelle (Ioana Moldovan), care se plimba pe acolo, se opreşte şi-l întreabă cît e ceasul; la care el o ia de mînă şi o face amanta lui. Pur şi simplu. Orice croitoreasă - oricît de puţin plimbată prin lume, oricît de prost aprovizionată cu literatură romanţioasă, oricît de lipsită de imaginaţie - putea să trăiască, măcar în mintea ei, aventuri mai fastuoase, mai detaliate, mai generos-însiropate decît tot ce poate să scoată Nicolaescu. Problema nu ţine de buget; trecutul prinţului putea fi vizualizat în decoruri de o mie de ori mai luxoase, căci în lipsa unui simţ al detaliului, în lipsa energiei pe care o cere fabulaţia romantică, rezultatul ar fi fost acelaşi - o jale.

Ceea ce ne aduce la problema prezentului decăzut. În romanul care a stat la baza filmului, Prinţul (1944) de Tudor Teodorescu-Branişte, ni se reaminteşte insistent că viaţa prinţului e un teatru grotesc jucat pe o scenă părăginită; la final, voalul de cuvinte şi gesturi curtenitoare care-i ocrotea iluzia cade sub ochii a trei prostituate, dezvelind întreaga ruină. Grotesc? Paragină? Ruină? Nicolaescu nici nu vrea să audă. Cum să-i facă prinţului aşa ceva? Cum să-şi facă aşa ceva? Spectatorii n-ar accepta - doar văd şi ei că prinţul bătrîn e mai mlădios şi mai vînos decît prinţul tînăr (din păcate pentru Bittman, cam aşa e). Conacul dărăpănat din carte e acum un castel care se ţine destul de bine, iar numele prinţului a fost schimbat din Munteanu (care probabil că nu suna destul de aristocratic) în Morudzi. Nu. Prinţul e OK. Prezentul e nedemn de el. Curenţii istoriei nu mai au loc de el, nesuferiţii. Tinerii sînt problema. Tineri nesuferiţi din 1935 şi 2004, prinţul vrea să vă spună două vorbe: "Poate că sînt un model învechit. Dar n-am încercat niciodată să mă impun semenilor mei." Sună rezonabil. Dar adevărul (exprimat clar de Teodorescu-Branişte şi ignorat de Nicolaescu) este că prinţul nu e victima unor vremuri noi şi mediocre, şi nici model nu este. Prinţul e un ticălos fără inimă căruia i-a plăcut să trăiască bine, dar nu i-a plăcut niciodată viaţa, pe care acum, cînd nu mai e nimic viu în el, continuă s-o distrugă pe unde o vede. Sau, în cuvintele lui Teodorescu-Branişte, prinţul "este în realitate o bestie".

Aş fi dat mult să văd aceeaşi poveste, cu acelaşi actor principal, filmată de Cristi Puiu. Lipsa de naturaleţe a actorului Nicolaescu, izolarea lui pe propria lungime de undă, par perfecte pentru rol; dar regizorul Nicolaescu îl menajează pe prinţ. Îl menajează? Regizorul Nicolaescu cade în fund de admiraţie în faţa prinţului Nicolaescu. Nu e un sacrilegiu să porneşti de la Prinţul şi să ajungi cu totul altundeva; dar să porneşti de la încercarea unui scriitor de a examina serios o conştiinţă şi să ajungi la o orgie a iubirii tale de tine însuţi - asta e o neruşinare. (E adevărat că Nicolaescu şi co-scenariştii săi, Ioan Cărmăzan şi Corneliu Dragomirescu, au păstrat acuzaţiile de inumanitate care i se aduc prinţului; dar ele nu pătrund nici cît o înţepătură de ţînţar prin armura compactă a iubirii de sine pe care o îmbracă şi eroul, şi filmul.)

Şi sălile sînt pline: Nicolaescu a alcătuit un harem, l-a pus în centru pe Bittman, s-a pus pe sine peste tot şi a turnat deasupra un cîntec, obţinînd un eveniment. E adevărat că la ieşirea din sală n-am auzit nici un comentariu favorabil evenimentului, dar am auzit cîteva voci - puţine, dar tinere - pomenind cu afecţiune numele lui "Sergiu". De unde atîta afecţiune? Şi de ce? "Sergiu" însuşi se iubeşte atît de mult încît orice contribuţie din exterior e superfluă.



 Toate articolele despre Orient Express


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Telenovele cinematografice, Mihai Fulger
 Orient Express - Un film despre Sergiu Nicolaescu, Iulia Blaga
 Morudzi vs. Salina sau despre Nicolaescu, acest Visconti al românilor - Orient Express, Laurenţiu Brătan
 Orient Express-Sergiu Nicolaescu iese cu o nouă producţie, Iulia Blaga
 Orient Express - scurt sinopsis, Distribuitor Media Pro Pictures
 Toate articolele despre Orient Express


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer