Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Ştiri  Sageata  Festivalul Filmului Franco-Român PERSONA, 2010

Interviu cu Hélène Abram - Marele Premiu PERSONA, 2010


Comunicat de presă

noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Hélène Abram, realizatoarea filmului Dacă - Marele Premiu al Festivalului Filmului Franco-Român, PERSONA 2010 - a avut amabilitatea de a ne răspunde la câteva întrebări.

Întrebare: De ce se numeşte filmul Dacă?
Hélène Abram
: Elise, personajul principal al filmului, este absorbită progresiv de propria minciună: într-o primă instanţă, ea minte pentru a se debarasa de mama sa, dar foarte curând devine captiva propriului ei joc şi termină prin a crede ceea ce povesteşte. Ea ar vrea cu adevărat ca viaţa clară şi liniştită pe care i-o descrie la telefon sa fie reală. Speră asta cu toata fiinţa ei... De unde titlul, Dacă, din care se subînţelege: "dacă" aş fi avut o slujbă, o prietenă, un iubit. "Dacă" aş fi avut o viaţă... Elise este dornică de normalitate: ea ar vrea să intre în rând cu lumea, să lase deoparte statutul de spectatoare pasivă şi să se cufunde în mulţime. Dar nu are nici curajul, nici resursele, şi doar prin intermediul limbajului ea va da forma visului său condiţionat. Putem, de asemenea, să înţelegem Dacă drept "într-o asemenea singurătate".

Î: Cum aţi ajuns să abordaţi un asemenea subiect?
H.A.: Am scris o comedie dulce-amară despre o tânără care descoperea, din cauza unui mobil deschis din greşeală într-o geantă, ce gândea cea mai bună prietenă a ei cu adevărat despre ea. Simţindu-se trădată, se izolă treptat. Îşi minţea mama, mai mult din joacă decât din necesitate. Am izolat acea parte a poveştii şi am dezvoltat-o. Am avut ideea unei voci la telefon care ajunge treptat în off şi a unui personaj care evolua într-un spaţiu închis.
Cunoscând eu însămi o perioadă de stagnare profesională, între o slujbă remunerată şi debutul meu ca regizoare, ceea ce trăieşte personajul de faţă nu îmi este complet străin: am avut şi eu senzaţia de a fi contra curentului faţă de cei care se trezesc în fiecare dimineaţă pentru a merge la birou unde utilitatea timpului este ca cea a hârtiei pentru muzică. Ajunsesem să invidiez viaţa trecătorilor cu care mă intersectam în staţia de RER la ore de vârf (sau în orice caz, viaţa pe care eu îmi imaginam că o au). Am vrut să evoc acel sentiment de marginalizare care pune stăpânire pe cei care părăsesc cărarea bătătorită pentru un drum mai puţin cunoscut. A fi liber să îţi organizezi timpul se poate dovedi a fi destabilizator. Acestea fiind spuse, "Dacă" este pură ficţiune: eu nu sunt Elise şi ceea ce ea trăieşte seamănă foarte puţin cu ceea ce am trăit eu (în special pentru că situaţia mea a fost rezultatul unei voinţe proprii). Dar istoria filmului îşi are rădăcinile într-o experienţă personală. Nu ştiu cine a spus că nu putem vorbi bine decât despre lucrurile pe care le cunoaştem... Pe de altă parte, statutul şi locul individului în societate sunt lucruri care mă preocupă.

Î: În ce măsură credeţi că Elise este un personaj reprezentativ?
H.A.: Dacă este povestea unei tinere care, datorită păcatului de a face parte din lume, îşi inventează o viaţă. În viziunea mea, Elise se reprezintă înainte de toate pe sine însăşi. N-aveam de gând să fac un film despre şomaj sau despre o şomeră. În orice caz, nu am dorit să abordez această realitate dintr-un punct de vedere sociologic sau naturalist (deoarece această abordare reduce adesea indivizii la ceea ce nu sunt niciodată: cazuri). Dacă filmul meu are legătură cu şomajul este de o manieră existenţială, intimă, metafizică. A ce seamănă viaţa unui individ lovit de acea calamitate modernă, în special când aşa zisa calamitate, presupusă a fi trecătoare, se instalează şi ajunge să fie "de durată"? Ce experienţa inedită face el din timp şi spaţiu? În perpetuu decalaj, în orarul său, în deplasările sale, în preocupările sale, ros de sentimentul de culpabilitate, angoasat de ideea de a nu mai ieşi niciodată din condiţia sa, condiţie care se poate accentua dacă nu găseşte de lucru, şomerul este în contratimp şi în contraspaţiu. În timp ce ceilalţi sunt ocupaţi, Elise nu are nimic de făcut. În timp ce lumea se duce şi vine, nimic n-o obligă pe Elise să iasă din casă. În timp ce pe sub ferestrele ei lumea aleargă grăbită, străduindu-se să-şi împace vieţile de familie cu vieţile lor profesionale şi amoroase, Elise, care n-are nimic din toate astea, se scufundă în timpul care trece, pierde şirul pe măsură ce zilele se destructurează. Dar situaţia ei are ceva neobişnuit: obiectivul pe care şi l-a propus într-o zi (să găsească un loc de muncă), a încetat să i se mai pară de dorit sau măcar credibil. Nicio alta proiecţie în viitor nu animă un prezent suspendat, pus între paranteze. O întrebare se pune atunci: fără ocupaţie, fără relaţii interumane, fără proiecte, o fiinţă umana mai este o existenţă tangibilă? Cu cât filmul avansează, Elise este somnambulică, îşi pierde din consistenţă, se transformă într-o umbră care alunecă pe pereţi până când se evaporă şi dispare, spre final. Dar pe măsură ce Elise devine tot mai virtuală, greutatea corpului său şi a nevoilor sale vitale i se impun în mod violent. Putem presupune că după ce a atins realitatea pur fizică a acestui corp care îi cere de mâncare, Elise va avea şansa de a trăi din nou, de a avansa, de a spera... Această ipoteză constituie în orice caz unul dintre finalurile posibile ale filmului, în care finalul deschis îi cere spectatorului o implicare activă.
Dar Elise nu e numai în şomaj. Ea suferă de dificultăţi care îi sunt personale, şi care fac din ea ceea ce este: relaţia sa toxică cu mama ei, incapacitatea sa de a se deschide către ceilalţi, panica sa de lumea exterioară.... Şi aceste dificultăţi stau probabil la baza situaţiei sale profesionale. Dacă ea nu găseşte de lucru, este pentru că e, într-un fel, "inadaptată". Problema este atunci de a şti cum să reuşeşti (sau nu) să trăieşti atunci când nu corespunzi standardelor, când nu te ridici aşteptărilor sociale, când nu răspunzi obligaţiilor din câmpul muncii. Bineînţeles, într-o anumită măsura, Elise reprezintă ego-ul său fragil, solitar, introvertit care îşi caută în van locul în lume şi nu deţine resursele necesare pentru a face parte din competiţia actuală, a luptei pentru supravieţuirea economică, mereu necruţătoare. Elise este un personaj, sper eu, unic, dar dificultăţile şi disperarea ei sunt fără nicio îndoială resimţite şi de alţii decât ea.

Î: Cum vă descrieţi abordarea estetică?
H.A.: În primul rând, ţin să precizez că este prima dată când filmez cu o echipa şi un producător, după absolvirea de la Fémis. În filmele mele precedente, mai degrabă experimentale, îmi asumam singură totalitatea procesului creativ, cel care implică multe "drumuri" între filmatul propriu-zis, montaj şi scrierea scenariului. Cinemaul de ficţiune stă mai mult în premeditare, etapele elaborării sunt etanşe, iar filmatul constă în a pune în scenă un scenariu. În plus, munca este împărţită - fiecare tehnician fiind specializat pe domeniul său (lumina, sunet, decor), iar timpul este cronometrat. Deşi acest film a fost filmat în regim de film de ficţiune, am ţinut ca producţia lui să rămână cea a unui film experimental: Dacă este "scris" în întregime la montaj. În primul rând, pentru că asemenea filmelor mele anterioare, mizează pe o separare imagine / sunet: combinaţiile între cele două componente filmice nefiind date în avans, scenariul mulţumindu-se să formuleze o propunere, relativ arbitrară. Filmarea a constat, ca atare, în producerea a două materiale distincte: voce din off pe de-o parte, acţiunile Elisei pe de altă parte. Astfel, când am ajuns la montaj, nimic nu era încă definitiv.
M-am gândit la estetica filmului înainte, de o manieră foarte precisă, cu ajutorul unui story-board în 3D. Am avut şansa de a putea face repetiţii în decor cu o dublură şi să înlocuiesc imaginile 3D cu fotografii făcute la faţa locului. Regia a fost ghidată de următoarele principii: planuri fixe, gândite ca blocuri de timp, tablouri (filmul era să se numească Suprafaţă / timp); planuri închise, care sună ca nişte întrebări asupra realităţii lumii (gălbenuşuri care se scurg, sloganuri din reviste); planuri largi, care situează corpul Elisei în spaţiul-acvariu al apartamentului său; un personaj în mişcare care se imobilizează treptat şi trece de la poziţia verticală la cea orizontală; un decor abstract, golit, geometric, atât mental cât şi real, care se umple încet-încet, obiectivând depresia crescândă a Elisei, renunţarea sa la viaţă; un joc despre culori: tricourile eroinei accentuează dimensiunea plastică a imaginii, partea abstractă a decorului, subliniind în acelaşi timp alternarea secvenţelor, înainte ca griul şi negrul să devină dominante. Astfel, traseul interior al Elisei este înscris chiar în forma filmului: pornim de la mişcare, de la culoare, de la limpezime pentru a ajunge la imobilitate, la negru, la blocare. Dar pe măsură ce viaţa reală a Elisei se degradează, viaţa sa virtuală se ameliorează. Acest contrast între cuvintele spuse de personaj, care descriu progresul său în diferite domenii şi imaginile existenţei sale, ternă şi repetitivă, mi s-a părut că provoacă în spectator senzaţii fluctuante şi că ridică întrebări referitoare la capacitatea limbajului de a comunica sentimentele unui individ. Nu sunt toate cuvintele, măcar parţial, minciuni? Ce ştim noi despre ceea ce trăiesc cu adevărat cei care ne înconjoară şi pe care-i considerăm apropiaţi? Sper ca Elise să fie un mister şi că adevărul său intim să rămână de neînţeles şi neîmpărtăşit.
Pentru a-şi elabora minciuna, Elise împrumută din reviste, ca o scenaristă care îşi construieşte povestea, îşi îmbogăţeşte personajul, îşi imaginează dialogurile. Articolele şi fotografiile pe care le decupează ajung să acopere pereţii sufrageriei sale, ca un fel de lepră care progresează în ritmul depresiei sale. Ele ţes un cocon protector şi neliniştitor uneori, care îi permite să se apropie de realitate sau în orice caz de reprezentarea ei. Pe aceste pagini de hârtie lucioasă, a fost capturat un pic din aerul timpului, ca un elixir de viaţă într-un flacon. Acele corpuri perfecte, acele feţe zâmbitoare, acele sloganuri repetitive ca nişte imperative care pun întrebarea: cum îşi suportă Elise "anormalitatea" (la 35 de ani nu are nici slujbă, nici companie, nici copil, nici prieteni) într-o societate care tolerează aşa de puţin? Pasajele difuzate la televizor, concură pentru acceaşi idee: valorizând mişcarea, cuplul, grupul, consumismul, ele intră în coliziune directă cu imobilitatea şi solitudinea Elisei. În faţa a ceea ce lumea din jur aşteaptă de la ea, Elise nu se poate simţi decât nefericită şi abandonată. Ea se transformă în cutie de rezonanţă, reluând mecanic acele discursuri mediatice şi sociale: de aceea cuvintele sale sunt aşa deimpersonale, neafectate, prefabricate (dar fără să îi lipsească ironia, ea subliniând falsitatea şi ridicolul celor mai multe dictoane pe care le spune).

Î: Ce dificultăţi artistice aţi întâmpinat în timpul filmărilor?
H.A.: Timpul a fost limitat şi numărul secvenţelor de filmat enorm. Am conceput scenariul ca un fel de kit: pe de-o parte vocea din off, în exces (nu a mai rămas decât o mică parte în film); pe de altă parte, o "bibliotecă" de acţiuni, cât mai variată posibil. Cele două tipuri de elemente trebuiau să se asambleze la montaj, într-o ordine ce trebuia căutată. În afară de câteva secvenţe care trebuiau să se găsească la începutul sau la finalul filmului, celelalte erau relativ interschimbabile. De unde un spaţiu de manevră foarte important...
Montajul pe imagine a fost lung şi dificil. Am acordat mult timp pentru a structura şi organiza materialul, pentru a-i imprima un ritm, o direcţie. În primele variante, vocea din off era acaparatoare şi surclasa imaginile, pe care nu le mai observai. Am depus o muncă de suprimare, de a nu avea teamă de linişte, de a găsi doza corectă de voce şi raportul optim între imagine şi voce.
Montajul pe sunet a fost de asemenea complicat, dar dintr-un motiv diferit. Filmele actuale fiind în majoritate realiste, sunetul este în general pus pentru a susţine, pentru a ilustra o imagine. Dacă comparăm un film din anii '60 cu unul de acum, suntem uimiţi de liniştea care se regăseşte în unul şi de zgomotul de fundal din celălalt. Sunetul direct a devenit standardul. Munca de monteur constă aşadar în a îmbogăţi banda existentă cu tot felul de sunete realiste (un zumzăit de frigider în bucătărie, un zgomot de canalizare în baie, etc.). Ori demersul meu era exact contrar acestor obiceiuri: am dorit o bandă sonoră aşa de sobră şi abstractă ca decorul şi nu am vrut-o realistă ci artificială. În loc de a "umple" trebuia aşadar să "golesc". Pe această bază sonoră foarte silenţioasă am vrut să inserez câteva elemente sonore alese care, prin raritatea lor, să iasă în mod special în relief. Aceste elemente trebuiau să fie simple, precise şi melodioase, asemeni gesturilor actriţei, pe care am ales-o între altele pentru graţia sa şi am condus-o ca o dansatoare. Nu a fost uşor să transmit această idee... Şi să o transpun în film nici atât: a trebuit să lucrez în postsincron practic tot filmul.

Î: Ce este cinemaul pentru dumneavoastră? La ce serveşte el?
H.A.: Îmi amintesc, ca adolescentă, că emoţiile pe care le simţeam la cinema erau foarte puternice. Rămâneam marcată multă vreme de filmele pe care le vedeam şi nu mă întorceam cu plăcere la viaţa reală. "Cinemaul e mai bun decât viaţa" spunea Truffaut. În acelaşi timp, viaţa îmi furniza de asemenea emoţii intense, iar cinemaul îmi părea deci modalitatea de a arata ce era mai preţios, mai luminos, mai emoţionant, mai tragic. Să trăiesc nu mi se părea suficient, trebuia de asemenea să povesteşti viaţa pentru a fii tentat să o reţii. Aş spune că astăzi, să fac un film este posibilitatea mea de a schimba ceva cu alţii. Un schimb care trece printr-un limbaj diferit de cel vorbit şi permite o comunicare mai profundă, mai intimă şi mai esenţială. Am observat spre exemplu că anumite mărturisiri ale spectatorilor justifică un film în mod definitiv.
Cinemaul este o arta foarte completă, fiindcă implică spaţiul, timpul, muzica, cuvintele, sunetele, montajul, corpurile... Permite să exprimi şi să împarţi senzaţii, emoţii, idei, de a pune la îndoială condiţia umană, de a arata lumea, e a atrage atenţia asupra a ceva ce nu e vizibil privirii, de a face să reacţionezi, să resimţi, să reflectezi... Este un instrument puternic şi regret că multe filme nu explorează decât dimensiunea sa narativă şi / sau teatrală, neglijând dimensiunea sa plastică şi limbajul specific. De aceea îmi plac regizori precum Godard, Varda, Akerman, Bergman, Marker, Tarkovski (între alţii) şi mă interesează cinemaul experimental.

Hélène Abram - Dacă / Si seulement




 Toate articolele despre Festivalul Filmului Franco-Român PERSONA, 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Comunicat de presă


Alte articole

 PERSONA şi-a ales cîştigătorii!, Comunicat de presă
 Din programul Festivalului Filmului Franco-Român PERSONA, 2010, Comunicat de presă
 Înscrie-ţi filmul! - Festivalul Filmului Franco-Român PERSONA, 2010, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer