Şi parcă vă aud întrebând: "Deci, cum a fost The Tree of Life?" Mult aşteptatul şi mult doritul ultim film al lui Terrence Malick, concurent redutabil la Palme d'Or. Cu al său trailer lansat acum câteva luni, văzut şi revăzut de zeci de ori de cinefili, dospind aşteptări înalte. Sincer, nu mă miră deloc faptul că Malick a ales să lanseze acest film tocmai la Cannes. Şi asta fiindcă e unul dintre cele mai neamericane filme americane pe care le-am văzut în ultima vreme. Poate pe care le-am văzut vreodată. Deci: pregătiţi-vă de o surpriză de proporţii planetare!
Mai exact, spuneţi adio coerenţei şi story-ului prezentat în mod inteligibil. The Tree of Life e un film abstract, metaforă şi poezie. E discontinuu, dar propune un festin vizual. Structural, e un melanj de imagini ce arată ca bucăţi rupte din Baraka sau din Encounters at the End of the World şi frânturi din povestea unei familii americane urmărită în salturi pe parcursul a vreo patru-cinci decenii. Intriga aparentă e moartea unuia dintre copii. Însă e tratată atât de difuz încât e greu de spus că filmul se învârte în jurul ei. Malick o foloseşte ca pretext pentru o dezbatere supermegagrandioasă şi pretenţioasă despre Dumnezeu, Viaţă, Timp şi alte astfel de chestiuni cu majuscule. Şi când zic dezbatere nu mă refer la o sugerare subtilă a unor idei dedesubtul poveştii, ci mă refer efectiv la replici de tip "Dacă nu iubeşti, viaţa ţi se iroseşte" sau tot felul de întrebări introduse şoptit şi cu reverberaţie din off - "Cum am ajuns aici?", "Cum pot ajunge din nou acolo?" etc. - peste filmări de cascade, bancuri de peşti, platouri montane, răsărituri la orizont şi diverse alte felii de natură complet superbe. Dar, evident, total fără legătură cu restul story-ului. Partea comună a acestor viniete e mişcarea mereu alertă a camerei, fie că e centrată pe Sean Penn hoinărind prin deşertul imaginar al amintirilor sale, ori pe stoluri de păsări formând figuri efemere pe cerul new-yorkez.
The Tree of Life nu e nici destul de liric încât să fie un film de artă, dar nici cu un story destul de coerent încât să intre în rama unui film made in hollywood (în maniera în care Malick a formatat această ramă până acum). De fapt, am senzaţia că regizorul nu a putut alege între aceste două opţiuni şi atunci le-a înghesuit pe ambele în film. Dacă ne uităm atent, sunt până la urmă două filme juxtapuse în The Tree of Life. Nici unul coerent, Nici unul terminat, din păcate. Bucăţi din ele ar putea funcţiona ca mici bijuterii vizuale, recunosc. Dar în ansamblu filmul nu funcţionează, devine plicticos cu pretenţiile sale de a creiona începutul şi sfârşitul lumii, plus un sumar al tuturor lucrurilor dintre cele două. (Şi, totuşi, ce naiba e cu dinozaurul din mijlocul filmului?)
Părerile criticilor de aici sunt, după cum era de aşteptat, extreme de împărţite. Am discutat cu oameni care l-au urât profund, dar şi cu oameni care îl consideră o operă de artă. Nu ştiu dacă sunt complet de acord cu nicio parte. Pot să spun doar că e complet atipic. Că nu a răspuns, cu siguranţă, aşteptărilor avute de oamenii care au văzut şi revăzut trailer-ul şi se aşteptau, mai mult sau mai puţin, la un Benjamin Button à la Malick.