Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Incredibles

Bravură şi bombăneală - Incredibilii / The Incredibles


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
The Incredibiles, noul lung-metraj de animaţie al studioului Pixar (care face parte din Disney şi a mai realizat Toy Story, Monsters, Inc. şi Finding Nemo), îşi găseşte tonul potrivit de la prima secvenţă: Dl. Incredibil, un supererou, şi Fata-Elastic, o supereroină, se confesează în faţa unei camere de televiziune care le accentuează foiala, le pîndeşte eventualele ieşiri şi, în general, e mai mult decît încîntată să atragă atenţia asupra mărunţişurilor omeneşti cuibărite în fisurile eroismului supradimensionat. De exemplu, Dl. Incredibil începe să se plîngă că, oricît de des ar salva planeta, ea face ce face şi intră iarăşi în belea: "Uneori mă simt ca o menajeră. Îmi vine să zic: «Mai păstraţi şi voi curăţenia!»" Dacă ar şti ce-l aşteaptă, n-ar mai bombăni atîta: un sinucigaş pe care l-a oprit din cădere îl va da în judecată ("Ţi-am salvat viaţa!", protestează el. "Mi-ai ruinat moartea!", ripostează reclamantul), alţi nemulţumiţi îi vor urma exemplul, guvernul american va interzice orice activitate supereroică în locuri publice şi Dl. Incredibil va ajunge să nu mai poată contribui la curăţenia planetei decît dînd drumul la radio şi căutînd frecvenţa poliţiei, ca o menajeră care se întoarce să tragă cu urechea la zgomotele casei din care a fost dată afară.

Pe de altă parte, tocmai bombăneala asta ni-l apropie. Dl. Incredibil arată ca un supererou din şcoala Captain America (adică un tip la care cea mai dezvoltată trăsătură de personalitate pare să fie falca), dar, din momentul în care îl vedem izbucnind la fel ca orice alt bărbat surmenat, devine credibil în ochii noştri. Problema filmelor cu supereroi este că imposibilul le e prea la îndemînă (şi bineînţeles că, într-un desen animat, imposibilul poate să fie şi mai şi: Dl. Incredibil face şi el acum ce-a făcut Spider-Man astă-vară, oprind cu trupul lui un tren suspendat care se îndrepta cu viteză spre hău, dar trenul lui se opreşte şi mai tîrziu, rămîne suspendat într-un unghi şi mai spectaculos); imposibilul ameninţă să devină o rutină şi toţi cei implicaţi - eroii cu puteri nelimitate, regizorii, spectatorii - riscă să uite ce avea imposibilul ăsta de era atît de special. Adevărul e că supereroilor le vin bine limitele; au mai mult farmec atunci cînd păstrează legătura cu frustrările şi constrîngerile oamenilor obişnuiţi.

Deci iată-l pe Dl. Incredibil la mai mulţi ani după ce i s-a interzis să practice supereroismul, chinuindu-se să încapă într-o cămaşă de funcţionar şi în birourile unei firme de asigurări. Ca mulţi dintre noi, Dl. Incredibil (devenit un oarecare domn Robert Parr), se simte prea mare pentru viaţa care i s-a dat. (Diferenţa este că el chiar e - la un mod cît se poate de vizibil - prea mare pentru biroul în care lucrează şi pentru maşina pe care o conduce.) Partea bună este că s-a însurat cu Fata-Elastic şi, cu toate că filmul nu face nici o aluzie (fiind destinat întregii familii), îmi place să cred că viaţa lor sexuală (masivitatea lui, unduirile ei) e OK. În orice caz, au trei copii. Cum era de aşteptat, puştoaica adolescentă şi fratele ei mai mic au oareşice probleme de integrare: ea poate să devină invizibilă, iar el aleargă atît de repede încît poate să pună o pioneză pe scaunul profesorului şi să lase impresia că nici nu s-a mişcat din bancă. Doar bebeluşul nu dă nici un semn că ar avea puteri supranaturale. Pînă acum. Ţinînd cont de toate astea, familia Parr suportă admirabil normalitatea - altfel spus, mediocritatea - pînă cînd Robert se lasă agăţat de o femeie numită Mirage, care-i aduce aminte de tinereţea lui; drept care îşi ia maşină nouă, se apucă de exerciţii - pe scurt, pare hotărît să ia la rînd toate prostiile pe care le poate face un bărbat între două vîrste. Prezentate aşa, fineţurile astea par calculate să-i antreneze pe adulţii din sală într-o conversaţie din care copiii sînt excluşi. Multe filme de animaţie de azi par încropeli de efecte; fiecare efect e garantat la un anumit public, precis delimitat, şi uite aşa se adună un succes - chestiunea ţine mai curînd de aritmetică decît de arta povestirii.

Dar marea calitate a filmului lui Brad Bird este tocmai încrederea sa în capacitatea unei poveşti bune şi a unor personaje bogate de a oferi ceva fiecărei categorii de public - întregii familii. Asta, şi faptul că păstrează echilibrul între bravură şi bombăneală, între bubuiala supereroică şi bîzîitul modest, simpatic al emoţiilor de toate zilele. The Incredibiles corectează atît aroganţa filmelor cu supereroi, care ignoră cu totul viaţa normală, cît şi egalitarismul găunos al discursurilor care ne învaţă că toată lumea e super pentru că fiecare om e special. Discursul ăsta e ţinut de personajul negativ, care n-are nici o putere specială, nici un talent. Ce să-i faci - unii oameni sînt mai super decît alţii.



 Toate articolele despre Incredibles


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Incredibil... dar adevărat... - The Incredibles, Alin Ludu Dumbravă
 Super-Heroes - Incredibles, Andrei Creţulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer