Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Lolita

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lolita (regia Adrian Lyne, 1997)- premize nevalorificate


Radu-Ilarion Munteanu

martie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Sexualitate aberantă, nuditate, obscenităţi de limbaj, nu sunt argumente pentru transpunerea fidelă pe care Kubrick n-a putut sau n-a vrut s-o facă în 1962", clamează Tudor Caranfil în "Dicţionar universal de filme", Ed. Litera International, 2002. Demontarea acestui superficial diagnostic e un bun punct de plecare în analiza filmului. Sexualitatea e, mai degrabă apropiată cerinţelor codului Heys, erotismul explicit fiind, de cele mai multe ori, expediat în imaginaţia spectatorului, prin tăieturi mai mult decente decât creatoare de suspense. Nuditate ? Să fim serioşi. Obscenităţi de limbaj ? Două-trei teribilisme, preluate din dialogul romanului şi păstrate, de altfel şi în spectacolul Cătălinei Buzoianu cu Lolita. Tot respectul pentru venerabilul cronicar, dar fişa pare a altui film.

Rămânând acum cu filmul, trebuie să recunoaştem că e, într-o anumită măsură, ratat. Suntem departe de a fi suporterii romanului originar, dar el oferea material valorificabil în codul filmelor - călătorii americane, marea lor majoritate cu iz iniţiatic, şi în care peisajul american capătă valenţe de personaj participant la acţiune, tematizând, în plus, ethosul american. Dacă o regizoare româncă a găsit cu cale, în mod onorabil, de altfel, chiar dacă nu cu real succes, să mizeze pe optica vag rusească prin care e privit acest peisaj, un film american avea toate premizele să reverseze această optică, fie şi trădând esenţa romanului, dar rămânând consonant cu o filmografie de gen. În loc de asta, un peisaj fermecător, cu virtuţi plastice evidente, dat pasiv pe plan emoţional.

Ratarea nu se rezumă la un element, la urma urmei, de context. Nu regăsim nimic din tensiunea erotică a celor 9 săptămâni şi jumătate, cu atât mai puţin suspensul fatalist din Atracţie fatală, deşi fatalismul slav, psihologiceşte fundamentat i-ar fi oferit o bază exploatabilă. Nu găsim nici îndrăzneala, "obrăznicia" provocatoare din Indecent proposal. De fapt, nu găsim decât un Jeremy Irons care se zbate ca peştele pe uscat, departe de marile sale roluri, dar nu din vina lui, găsim o Melanie Griffith perfect onestă, în rolul mamei Lolitei, găsim poate cea mai adecvată Lolită, în acord cu sugestia dozei de sânge hispanic, la care prenumele Dolores trimite firesc, o mutrişoară cu zâmbet infantil, deloc pervers, amintind vag de tot, diluat, de cel al Claudiei Cardinale şi, da, îl găsim pe Ennio Morricone. Care produce una din cele mai inteligente ilustraţii muzicale. Fără mizanscenă, fără mişcări largi, tipice momentelor de dramatism filmic standard, rezumându-se la un singur motiv, calchiat după vechiul climax emoţional din Once upon a time in America. Motivul apare doar în câteva secvenţe cheie, pe care le potenţează, dar nu poate "juca" în locul lor.

Două sunt secvenţele reuşite în film. Îmbrăţişarea Humbert-Dolores/Lolita, la plecarea acesteia în tabără şi criza violentă a lui Humbert când află că Lolita fusese "răpită" din spital, de piaza rea, alter ego-ul malefic al eroului. Această din urmă secvenţă ni s-a părut a rima, păstrând, desigur, toate proporţiile, cu celebra scenă jucată de Orson Welles, în Citizen Kane, când personajul lui e părăsit de "privighetoarea" lui domestică.

Cătălina Buzoianu îl socotea pe Jeremy Irons mai puţin credibil, în rol, argumentând că e genul de care se îndrăgosteşte orice femeie, între 7 şi 70 de ani. Salutând, în treacăt, sinceritatea unei femei remarcabile, notând adevărul elementar al observaţiei d-sale, ne vedem siliţi a observa că tocmai acest argument dă o cheie şi o şansă filmului: Pentru un intelectual rasat, imposibilitatea celor două femei, mamă şi fiică, de aproape 40 de ani (când se zice că viaţa începe la femei), respectiv de 14, de a nu se îndrăgosti de el, coroborată cu fixaţia psihologică determinată de frângerea nefericită a unui amor juvenil, oferă premizele unei capcane perfecte, ineluctabile, mai riguroasă decât în versiunea literară şi în cea scenică (la care ne-am referit deja). Că regizorul nu are resurse de a valorifica acest mecanism e altă poveste. De fapt, e povestea simplă a ratării filmului.

Lolita, Adrian Lyne, 1997, cu Jeremy Irons, Dominique Swain, Melanie Griffith



 Toate articolele despre Lolita


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Radu-Ilarion Munteanu


Alte articole

 Lolita - Fiecare cu nimfeta lui, Doinel Tronaru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer