Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Descendants, The

Clooney x 2 - The Descendants & The Ides of March


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu putea să dureze. Anul 2012 începuse prea bine, cu un Fincher, un Polanski, un Eastwood şi o ecranizare very high class după John le Carré. Înapoi, aşadar, la mediocritatea cea de aproape toate săptămînile a produselor distribuite pe piaţă, fie ele şi binecuvîntate cu prezenţa lui George Clooney şi cu nominalizări la Oscar.

The Descendants (Clooney plus cinci nominalizări) e regizat (şi, în parte, scris) de Alexander Payne, ale cărui filme aveau cîndva şi dinţi. Cel mai recent dintre ele e un amestec de soap opera şi sitcom, înălţat cu cîteva trepte pe scara hipsterelii de faptul că cele două registre nu sînt defalcate clar - pentru confortul unui spectator dresat să depindă de semnale neechivoce şi neamestecate de tip asta-e-de-rîs-aia-e-de-plîns -, ci îşi amestecă semnalele în moduri oarecum incomode. De pildă, la aflarea veştii că soţia sa recent căzută în comă îl înşela cu un alt bărbat, aproape-văduvul jucat de Clooney aleargă furios la nişte prieteni de familie, cu intenţia de a smulge de la ei tot adevărul, numai că, locuind în Hawaii, aleargă în nişte cipici de pescar ce lipăie caraghios pe asfalt. Mai tîrziu, muribunda e vizitată la spital de soţia amantului, care a venit să se împace cu ea (simbolic, căci ea n-o poate auzi), însă pe măsură ce vorbeşte se înfurie. Cele două fiice ale protagonistului (10, respectiv 17 ani) sînt ultrahormonale (mai ales cea mică) şi ultramoderne (cea mare e accesorizată cu un prieten care arată ca o reclamă vie - sau antireclamă, depinde de privitor - la marijuana), dar sînt programate să se cuminţească progresiv şi pînă la urmă să-şi demonstreze delicateţea sufletească (e valabil şi pentru prietenul stoner). Sub blînda zodie New Age în care a fost conceput acest film, lucrurile nu se pot termina decît într-un singur fel - prin împăcare generală: viii cu morţii, viii cu viii şi fiecare dintre ei cu el însuşi - şi călătoria pînă acolo, cu toate micile incongruenţe care agrementează peisajul, cu toate acele mici intruziuni ale farsescului pe domeniul seriosului, rămîne mai degrabă o plimbare drăguţă, ferită de cine ştie ce încercări. Ca actor, Clooney mimează frumos (şi în mod repetat) încasarea unei veşti devastatoare (soţia îl înşală; soţia chiar îl iubeşte pe celălalt bărbat; socrul crede că e vina lui), dar, cu toată bunăvoinţa lui de a imita perplexităţile unui om de rînd, îi e imposibil să şteargă total semnele exerciţiului îndelungat al regalităţii hollywoodiene, al drepturilor divine pe care i le conferă şarmul; cu el în rol, numele personajului - Matt King - nu sună chiar atît de ironic cum ar fi trebuit. La rîndul său, decorul paradisiac al Hawaiiului ar fi trebuit să joace în permanenţă un rol sofisticat-ironic (asta ca să nu joace doar ca reminder cum că şi bogaţii plîng), numai că pentru asta ar fi fost nevoie şi de un regizor mai capabil să dea personalitate vizuală artei sale, or, Payne e departe de a fi un stilist al imaginii cinematografice.

Prezent pe ecranele noastre şi cu un al doilea film - The Ides of March, pe care l-a şi regizat -, Clooney e încă şi mai departe de a fi aşa ceva. Pe plan vizual, actorii sînt totul în filmul lui: Philip Seymour Hoffman şi Paul Giamatti în rolurile şefilor de staff electoral ai celor doi aspiranţi la postura de candidat al Partidului Democrat în alegerile prezidenţiale; Clooney însuşi în rolul candidatului charismatic; Ryan Gosling în rolul unui membru al staff-ului său, care chiar îl crede; şi Evan Rachel Wood în rolul unei interne care i-a văzut adevărata faţă. Decizia de a arăta că adevărata lui faţă este una de fustangiu fără inimă îi scuteşte pe scenarişti (printre care Clooney însuşi) de efortul de a chestiona serios sistemul în sine şi puterea individului ales preşedinte (care a concentrat tot felul de speranţe asupra propriei persoane) de a schimba ceva în cadrul acestuia; e mult mai lipsit de riscuri (dar şi de miză) să-i mai ţină o dată publicului lecţia veche (şi nu tocmai aplicabilă în cazul obamaniei, deşi e rezonabil de presupus - pe baza CV-ului de activist al lui Clooney - că deziluziile acesteia au inspirat atmosfera filmului) despre oameni cu două feţe, cu vorbe dulci şi caractere urîte blablabla. Şi, odată luată această decizie, restul de mutări scenaristice se reduce de la sine la un repertoriu de formalităţi melodramatice destul de puerile - sacrificarea mielului (adică a vieţii celui mai nevinovat dintre personaje) şi întîlnirea la ceas de taină ce se lasă cu reproşuri şi şantaje. Oarecum paralelul duel-ca-de-şahişti în care sînt angajaţi cei doi şefi de staff (cu Gosling ca piesă de sacrificiu) e mai stimulant intelectual-moral (într-o manieră à la David Mamet) decît aceste deja-văzute-şi-răs-văzute melo-tribulaţii catalizate de un delict sexual, dar, una peste alta, există mai multă actualitate politică (precum şi mai mult cinema) într-un film ca Rise of the Planet of the Apes.




 Toate articolele despre Descendants, The
 Toate articolele despre Ides of March, The


1 comentariu

  • Hipertensiune
    Andrei Bangu [membru], 14.02.2012, 14:47

    Draga Andrei,

    Ca fan de-al tau (si partial scrib), aleg sa scriu aici un mesaj - oridecateori am mai simtit nevoia sa comentez pe marginea criteriilor tale de evaluare a unui film (de multe ori, bizare), m-am abtinut, dar de data asta am senzatia (extinsa pe parcursul ultimelor saptamani) ca discernamantul tau pare sa-mi cam provoace o nesfarsita hipertensiune arteriala.

    "un amestec de soap opera şi sitcom, înălţat cu cîteva trepte pe scara hipsterelii de faptul că cele două registre nu sînt defalcate clar - ... -, ci îşi amestecă semnalele în moduri oarecum incomode."

    Pai, asa, si nu in asta consta oare, de multe ori, arta comediei ? Tu o mentionezi, asa, in treacat, de parca a gasi umor in niste situatii 'incomode' si ceva incomod acolo unde majoritatea ar vedea un prilej de gluma, ar fi o chestie usoara, ca si cum ai face o poza draguta cu munti si vai pe fundal. Iar, din punctul asta de vedere, 'The Descendents' e relentless, e un tur inepuizabil de forta in toate detaliile care fac viata macabra, frustranta, comica si implinita in acelasi timp. Tocmai asta mi se pare ca salta filmul lui Payne PESTE mai tot ce-am vazut anul acesta. Si ciudat ca spui ca filmele sale 'aveau, odata, si dinti' - pai, oare chiar asa de diferit e acesta de precedentul sau efort regizoral, 'Sideways' ?

    "şi călătoria pînă acolo, cu toate micile incongruenţe care agrementează peisajul, cu toate acele mici intruziuni ale farsescului pe domeniul seriosului, rămîne mai degrabă o plimbare drăguţă, ferită de cine ştie ce încercări."

    Serios ? Chiar asa de 'draguta' ti s-a parut calatoria in spital cu sotia chircita la care se rastesc cateva personaje, ca incercand sa mai dea o ultima lovitura, una mare, asa, de inmormantare ? Sadismul si lipsa lor de control (ce-i drept, scuzate de situatia in sine) sint niste chestii 'comode', mainstream ? Sau calatoria in casa barbatului cu care aceasta il insela pe Clooney - tensiunea dintre ei, injoselile lui (pana la implorat), care declanseaza un ridicol amar, la fel de telelenovelistic, pe cat de woodyallen-ian, chiar ti s-au parut scrise si regizate asa, batand din palme ? Si exemplele pot continua la nesfarsit.

    "La rîndul său, decorul paradisiac al Hawaiiului ar fi trebuit să joace în permanenţă un rol sofisticat-ironic (asta ca să nu joace doar ca reminder cum că şi bogaţii plîng)"

    Nu stiu daca e esential ca orice film sa fie analizat dupa stilul de constructie al cadrelor, care ar trebui (?) sa fie 'sofisticat'. Pentru un film atat de straight-fwd precum acesta, cred ca nivelul de complexitate al cadrelor e rezonabil - apropo de scena in care Clooney alearga in slapi, ai observat, presupun, ca el o tot ia in jos si trece pe langa un semn de STOP ?


    Nu vreau sa fiu inteles gresit, nu zic ca e o capodopera 'The Descendants', insa cred ca analiza ta e total nerezonabila. Ce ii pot reprosa lui Payne este ca, la un moment dat, se imbata cu totul din acest peisaj macabru (sotia murind, barbatul inselat, familia indurerata, cealalta sotie in pragul disperarii), si rasuceste cutitul in rana la modul cel mai serios. Si totusi, de ce oare am senzatia ca un asemenea scenariu, in viata reala, ar fi de doua ori mai dureros ? Hmmm...

    *****

    "există mai multă actualitate politică (precum şi mai mult cinema) într-un film ca Planeta maimuţelor."

    Serios acuma, tu cand scrii chestii de genul asta, chiar gandesti sau vrei neaparat sa provoci ? Ciudat, pentru ca asta stiam ca era misiunea revistei aceleia, 'Republik' (si a cam dat faliment)... L-ai bagat si in topul de pe anul trecut, sa ma crucesc, nu altceva. Am inteles partea cu 'Spartacus cimpanzeu' dar acest ultra-mediocru film de actiune, impanzit de cele mai groaznice clisee (tatal bolnav, doctorul ambitios, fata tematoare de Dumnezeu), face mai mult decat, sa zicem, 'Another Year' ?

    Apropo, astept, in 'Dilema', si cronica ta la 'Habemus Papam', si acolo am cate ceva de spus, mai ales ca INCA o data (a cata?) gasesti prilej sa dai de pamant cu 'The King's Speech'. Previzibil.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Cel mai puţin moralist film al lui Payne - The Descendants, Răzvan Dutchevici
 Părăsind Hawaii-ul - The Descendants, Doinel Tronaru
 Un personaj astmatic - The Descendants, Sebastian M. Ceolca
 Ploaie tropicală - The Descendants, Iuliana Iustina Stănculescu
 Dramedia unei morţi anunţate - The Descendants, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Descendants, The


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer