După un scurt istoric al familiei sale (şi al responsabilităţilor pe care le are odată cu moştenirea lăsată în urmă de predecesorii săi) şi după reîntoarcerea la propria viaţa (două fiice neglijate şi soţia muribundă, aflată în comă după un recent accident nautic), personajul său devine treptat reflectarea nevoilor celorlalţi oameni din viaţa lui.
Este un pretext pentru expunerea "maturităţii" mezinei. Reconcilierea relaţiei dintre el şi fata cea mare constituie, altminteri, concretizarea faptului că ea nu este tocmai ceea ce pare. Personajul Sid e o "stridenţă" menită, la început, să sublinieze ţinuta morală a eroului principal, dar depăşeşte acest statut într-un scurt moment de apropiere de nefericirile băiatului - un imbold către o reevaluare personală a eroului prin raport cu ceea ce a trăit tânărul. Şi, în general, prin nevoile scenaristice de a empatiza cu el ("cruzimea" reproşurilor aduse soţiei sale pe patul de moarte, la aflarea veştii că aceasta îl înşela, poziţia şi atitudinea socrului în ceea ce-l priveşte, dar şi prin prisma deciziei finale, în care hotărăşte să nu mai vândă pământurile moştenite, invocând valoarea lor familială), Matt King nu este decât un ghid în caracterologia personajelor secundare, ale căror stări de spirit sunt conturate prin prisma acestuia. În acest sens, el este mai degrabă derivatul unei evocării melodramatice a unui tablou familial, decât o parte din el.
Spre deosebire de personajul lui Colin Firth din <b>Genova</b> (film cu care The Descendants are multe în comun) - Firth e un văduv, departe de a-şi fi dus până la capăt atribuţiunile de tată a două fiice proaspăt orfane, - care e construit de regizorul Michael Winterbottom prin formule caracterologice subtile şi sofisticate, King este doar o reacţie a unui lung şir de nevoi şi probleme. Pentru un personaj principal adevărat, e, totuşi, nevoie de respiraţie, nu de un personaj astmatic.