Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Carnage

Un excelent curs de regie de film - Carnage


Irina Trocan

Film Menu, aprilie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Carnage al lui Roman Polanski - adaptat după o piesă de teatru foarte populară de Yasmina Reza - e un excelent curs de regie de film. Acţiunea se petrece în apartamentul soţilor Longstreet (John C. Reilly şi Jodie Foster), pe care îi vizitează soţii Cowan (Cristoph Waltz şi Kate Winslet), dorind să discute ca între oameni civilizaţi despre o ceartă recentă între copiii lor. Roman Polanski e constrâns să filmeze într-un spaţiu închis, cu numai patru actori, dar se dovedeşte din nou un regizor virtuos: ne manipulează direcţia privirii prin felul în care încadrează actorii (doi câte doi, în toate formulele posibile; sau răsfiraţi într-un cadru larg, unii aflaţi mai aproape de cameră, alţii în fundal, mai uşor de ignorat; sau postaţi unul lângă altul şi privind în direcţii diferite, astfel încât noi îi putem privi şi judeca lucid pe toţi, în timp ce ei îşi văd de conflictele lor mărunte). Spre deosebire de scenă, spaţiul filmic poate fi controlat precis - nu ne atrage atenţia neapărat actorul care îşi livrează replica, ci actorul plasat în cea mai vizibilă porţiune din cadru; într-un film după un text dramatic în care toţi protagoniştii sunt ridicoli, orice subtilitate formală care ne distrage de la demascări e binevenită.
 
Sigur, coordonarea actorilor e la fel de importantă: o parte din umor provine din felul în care personajele îşi aruncă priviri sau observaţii eliptice (lăsându-ne să anticipăm efectul), aşa că viteza cu care actorii îşi predau ştafeta e esenţială. Cristoph Waltz (în rolul unui avocat arogant care nu crede în altruism) are de mimat amabilitatea cu tot mai puţină convingere; Kate Winslet (femeie de carieră care îşi exhibă sensibilitatea pentru soarta hamsterilor şi îşi ascunde slăbiciunea pentru bărbaţi virili) e din ce în ce mai deşănţată; Jodie Foster interpretează o aşa-zisă scriitoare cu convingeri nobile care, de fapt, e o filistină neagră în cerul gurii. John C. Reilly e soţul ei corpolent, în aparenţă submisiv, care, de fapt, o urăşte - de altfel, urăşte toate femeile.
 
Întâlnirea din Carnage are un pretext dramatic destul de bine ales ca să ducă la o dispută, cu un număr minim de intervenţii catalitice din partea autoarei: părinţii nu ştiu câtă vină poartă fiecare copil, dar tind să creadă că nu odrasla lor e cea cu lacune de creştere; aşa că fiecare cuplu ajunge să îl atace pe celălalt şi apoi să se dezbine, după ce ambii parteneri renunţă la ipocrizia care îi făcea tolerabili până atunci. Etapele concrete ale conflictului contează mai puţin - merge orice, dacă accelerează cearta -, dar nu cred că dezvălui ce n-ar trebui dacă vă spun că, până la final, toţi se îmbată şi cineva (vă las să ghiciţi cine) vomită peste albumele de artă ale gazdei.
 
S-a spus despre operele Yasminei Reza că sunt piesele de teatru preferate ale oamenilor care nu prea merg la teatru. Le Dieu du carnage (sursa filmului Carnage) e făcut să amuze, dar funcţionează într-un fel destul de rudimentar: spectatorii trebuie să miroasă că politeţea de la început e o mască şi să aştepte să apară primele fisuri. Cum toate personajele se încadrează în tipologii burgheze, spectatorilor nu le trebuie nici cultură, nici vreo sensibilitate deosebită ca să le urmărească transformările - trebuie doar să se cunoască, în linii mari, pe ei. În cele 80 de minute (fără elipse) în care e condensată acţiunea piesei, cei patru au doar atâta timp cât le trebuie să-şi dezvăluie "esenţa" - cu puţin noroc, spectatorii nu vor avea timp să se întrebe dacă "esenţele" nu sunt caricaturi. (Într-un moment de umor involuntar din piesă, avocatul o asimilează pe scriitoare cu Jane Fonda în categoria militantelor antipatice; în lumea reală, Jane Fonda s-a săturat de militantism şi a devenit soţia rafinat-burgheză a fondatorului CNN - dar e plauzibil ca personajul avocatului să nu ştie).
 
Carnage e prea schematic să fie altceva decât optzeci de minute de divertisment demonstrativ. Se poate discerne din film stilul lui Polanski - o oscilaţie constantă a tonului care cere un foarte bun control regizoral -, dar nu există în Carnage momente la fel de stranii ca în alte filme ale autorului. De la debutul lui cu Nóz w wodzie (1962), continuând cu Repulsion (1965) şi Cul-de-sac (1966), Roman Polanski evocă în cinema, cu o sensibilitate rară, nuanţele comportamentului uman în spaţii închise. Numai că, în celelalte filme, singurătatea sau intimitatea între protagonişti au timp să se instaleze. În Carnage, timpii morţi ar fi moartea comediei. Pare o dovadă de rafinament că spectatorii se duc la teatru în număr mare ca să râdă de ei înşişi, dar se poate citi o urmă de egoism în alegerea lor. Carnage e un fel de Arcă a lui Noe în care toate defectele burgheze sunt adăpostite pe perechi, ca şi cum ar merita salvate de potop.




 Toate articolele despre Carnage


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Irina Trocan


Alte articole

 Minusuri - Carnage, Sebastian M. Ceolca
 Iadul sunt ceilalţi... politicoşi - Carnage, Mădălina Dumitrache
 Nimeni nu scapă - Doamne... ce măcel! / Carnage, Andrei Gorzo
 Teatral - Carnage, Lucian Maier
 Carnagiu la puterea a patra - Carnage, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Carnage


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer