Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Carnage

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatral - Carnage


Lucian Maier

ianuarie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul (ca şi piesa de teatru care-i stă la bază) are premise şi judecăţi de valoare validate intelectual dincoace de faptele vizibile pe ecran. Ideea că oamenii ar fi nişte animale inteligente, care luptă pentru autoconservare, societatea şi legile fiind numai modalităţi necesare ţinerii instinctelor umane sub control - e întîlnită la Rousseau. Faptul că viaţa e dominată de voinţa de putere, din care decurg dorinţa de biruire, de asuprire, de a răzbi cu orice preţ, e un gînd de-al lui Nietzsche. Personajele masculine ale acestui film - interpretate de Christoph Waltz (care e avocat, crud, lucid) şi de John C. Reilly (un mizantrop desăvîrşit, cu accese de luciditate tăioasă, în special în partea a doua a filmului) - sînt construite încît să evidenţieze aceste două idei. Lor li se opun (din punct de vedere al caracterului) cele două personaje feminine, jucate de Kate Winslet (soţia primului, o femeie echilibrată în sensul sociabilităţii şi al moralei larg acceptate) şi de Jodie Foster (soţia celui din urmă, o femeie pentru care existenţa întru imediat şi pentru securitate nu poate fi o opţiune în viaţă).
 
Cei patru adulţi se întîlnesc pentru a vedea cum pot îndrepta un eveniment dureros petrecut recent: fiul cuplului Waltz/Winslet, Zachary, l-a lovit puternic pe fiul celuilalt cuplu, Ethan. În urma unui conflict iscat de faptul că Ethan nu a fost de acord ca Zachary să facă parte din gaşca sa, cel din urmă l-a lovit pe Ethan cu un băţ încît i-a brăzdat obrazul şi i-a rupt incisivii.
 
Dificultatea în a te apropia de film şi a-l aprecia stă în faptul că, în trecerea dinspre teatru spre cinema, convenţiile clasice au fost preluate ca atare. Transpunerea ar trebui să chestioneze forma, să ridice semne de întrebare, fiindcă, în esenţă, evoluţia oricărei specii literare, cinematografice sau muzicale presupune o întoarcere către formă, o analiză a acesteia, o re-construcţie, nu numai o schimbare a decorului şi a tipului de reprezentare. Ori o serie de personaje clişeu (a căror descriere, de asemenea, nu poate evita stereotipul) puse într-o convenţie a dramaturgiei clasice nu sînt aspecte uşor de acceptat chiar dacă e vorba de o comedie de moravuri.
 
Carnage e un film la care foarte uşor poţi fi tentat să spui că pe ecran sînt interpretări de excepţie, că actorii susţin partituri în chip minunat. Aceste afirmaţii sînt cu atît mai tentante cu cît spectatorii filmului sînt pasionaţi de teatru. De la un capăt la celălalt, creaţia lui Roman Polanski, o adaptare cinematografică a dramei Le Dieu du Carnage scrisă de Yasmina Reza, respiră un aer teatral. Prin modul în care se mişcă, gesticulează şi vorbesc, transpare faptul că actorii susţin un rol, nu faptul că ar fi într-o poveste şi într-o anume viaţă. Actorii se iau în serios şi deseori arată că sînt actori, nu oameni prinşi într-o întîmplare dificil de controlat şi dificil de aranjat după datele scrise într-un cod al bunelor maniere.
 
Un alt aspect discutabil al filmului e legat de inteligenţa vizibilă necontenit în poveste. Atitudinea exagerată a actorilor în interpretare (cu o menţiune specială pentru Jodie Foster), completată de greutatea (intelectuală a) celor mai multe replici, fac acest film prea sfătos. E ca şi cum ai avea un discurs despre existenţa umană şi despre una din formele sale de organizare - familia -, un discurs care e bine legat în forma sa scrisă, ca eseu. Însă naturaleţea eseistică şi naturaleţea cinematografică au forme de organizare diferite. Şi faptul că într-o poveste cinematografică simţi umbra încercării scrise, umbra eseului, te face să baţi în retragere, deoarece filmul devine o lecţie, un recital pe o temă dată.
 
Un alt autor de film care e sfătos în peliculele sale e Woody Allen. Însă Allen întotdeauna reuşeşte să îşi tempereze avîntul intelectual prin autoironie şi prin întoarcerea critică spre cinematograf. Whatever Works e un exemplu în acest sens. Chiar dacă istoria de pe ecran îi este transmisă spectatorului deja judecată (de către personajul interpretat de Larry David), sfătoşenia nu trezeşte instinctul de apărare al spectatorului, fiindcă, neîncetat, Larry David se întoarce spre spectatori şi le caută complicitatea. Şi, mai mult decît atît, Woody Allen are voinţa de a pune între paranteze lecţia hollywoodiană prin happy-end-urile sale de tip deux ex machina.
 
La Polanski nu e vizibilă niciuna dintre modalităţile de temperare dramatică de care face uz Allen. Personajele sale din Carnage chiar vor să ne facă să credem că trăiesc drama, ele plîng, urlă, se pun la punct unele pe altele, fără să evidenţieze vreun moment că totul e doar o joacă. Acest fapt e consfinţit în special de epilog, unde, prin felul în care îi poziţionează pe cei doi copii (faţă de modul în care se desfăşoară întîlnirea părinţilor acestora), autorul pune semnul exclamării lecţiei transcrise pe ecran, nicidecum nu atenuează tonul expozitiv al peliculei. 




 Toate articolele despre Carnage


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Un excelent curs de regie de film - Carnage, Irina Trocan
 Minusuri - Carnage, Sebastian M. Ceolca
 Iadul sunt ceilalţi... politicoşi - Carnage, Mădălina Dumitrache
 Nimeni nu scapă - Doamne... ce măcel! / Carnage, Andrei Gorzo
 Carnagiu la puterea a patra - Carnage, Răzvan Sădean
 Toate articolele despre Carnage


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer