aprilie 2032
Întîlniri cu Andrei Şerban
Este o noapte cehoviană la New York, furtuna a trecut, cerul încă înnourat dar liniştit, iar eu stăteam în faţa teatrului La Mama, sala Annex, terminându-mi cafeaua cu ochii pe ceas, când doctorul Astrov iese din taxi chiar în faţa intrării cu uşi duble roşii. O siluetă pe care o recunoşti imediat, impunătoare şi uşor intimidantă, actorul F. Murray Abraham, câştigător al Oscarului. Pe strada, altminteri destul de populată, nu era nimeni şi mă întreabă cu vocea sa inimitabilă "Pe aici sau pe acolo?" referindu-se la intrarea în teatru. Eu stăteam la intrarea lăturalnică şi i-am răspuns din punctul meu de vedere "Da, pe aici sau pe acolo!"

Suntem aici în această seară de 23 aprilie pentru o conversaţie intimă despre Teatru. Un regizor şi un actor se reunesc să depene amintiri. Dar nu este o excursie sentimentală într-un trecut îndepărtat în care aceşti doi meşteşugari au colaborat, ci mai degrabă o regăsire şi o întrebare despre starea teatrului şi viitorul lui. Regizorul este Andrei Şerban care, în cuvintele lui Ellen Stewart, fondatoarea teatrului La Mama Experimental Theater Club, este nu numai La Mama baby (aşa cum i-a numit pe toţi cei care au făcut parte din familia ei artistică); Ellen a spus mereu "Andrei is my son" (Andrei este fiul meu).

Evenimentul din această seară este parte din seria Monday Nights, în care artişti consacraţi revin în acest modest teatru de pe Off-Off-Broadway pentru că aici au făcut primii paşi în carieră, de aici s-au lansat pe Broadway şi pe scenele lumii. Moderatoarea conversaţiei este Eileen Blumenthal, istoric şi critic de teatru.

Ellen Stewart a murit anul trecut, pe 13 ianuarie 2011, la 91 de ani. Ellen a fost flacăra teatrului La Mama, a locuit în teatru. La ultimul etaj al clădirii din cărămidă roşie îşi avea apartamentul unde era vizitată în foc-continuu de foşti şi actuali La Mama babies. Ellen este cea care l-a adus pe Andrei Şerban în America în 1969 cu o bursă Ford pentru a regiza o piesă, după care Şerban urma să revină în România. Dar destinul avea nebănuitul în plan pentru tânărul regizor român care avea să devină regizorul american de origine română pe scena lumii.

Şerban deapănă aceste amintiri despre Mama Ellen cu emoţia unui adevărat fiu, un zâmbet blând este prezent şi în acelaşi timp un dor fără saţiu de un om care i-a schimbat cursul vieţii. Peter Brook, renumitul regizor de teatru, operă şi film, a văzut spectacolul lui Şerban la La Mama, Arden of Faversham / Ubu Roi în februarie 1970 şi l-a invitat la Paris la centrul său de cercetare teatrală, CIRT. După ucenicia cu Brook, cariera lui Şerban a decolat internaţional prin crearea spectacolelor Medea, Electra şi Troienele la teatrul La Mama între 1971-1974 care aveau să devină Fragmente dintr-o Trilogie antică pentru restul lumii de atunci şi până în prezent. Şerban vorbeşte puţin dar cu greutate despre Trilogie. "Trilogia este evenimentul teatral care a atins generaţii şi pe care nimeni nu-l uită. Mereu mi se vorbeşte cu pasiune de Trilogie, cei care l-au văzut au fost marcaţi într-un mod inexplicabil. Este un mister cum aceste trei spectacole în greaca veche, cu fragmente de latină în Medea, au supravieţuit testul timpului şi sunt o experienţă unică pentru spectatori."

Prima colaborare între Andrei Şerban şi F. Murray Abraham a fost la Maestrul şi Margareta - o producţie atelier - în 1978 (text adaptat de regizor după romanul lui Bulgakov) la The Public Theater condus de Joseph Papp, fondatorul teatrului şi al festivalului Shakespeare in the Park.

Şerban îşi reaminteşte cu umor de prima întâlnire cu actorul care avea să primească Oscarul mai târziu, în 1984, pentru rolul din filmul Amadeus în regia lui Milos Forman (Forman l-a văzut pe Murray în spectacolele lui Şerban şi l-a invitat să lucreze la Hollywood). "Murray a întârziat o jumătate de oră, o intrare foarte dramatică, era apologetic şi îngrijorat că metroul din Brooklyn nu mergea cum trebuie şi iată, el nu ajunsese în timp la probă. Dar a primit rolul Maestrului oricum. Joe Papp îl recomandase călduros." Şerban continuă "Murray este actorul care se dăruieşte total, sincer şi cu pasiune se avântă în proiect, doreşte să descopere ceea ce nici el nu poate înţelege."

Moderatoarea, Eileen, intervine spre amuzamentul publicului, spunând că este aşezată între ei în astă seară ca nu cumva să se încaiere amical conform unor istorisiri din trecut. Războinicii râd copios în timp ce Şerban ne lămureşte că fără fricţiune şi conflict creativ între regizor şi actori nu putem avea o experienţă de lucru autentică. "Dacă toată lumea se iubeşte şi totul este liniştit în repetiţii s-ar putea să avem un rezultat mediocru. Conflictul este chiar necesar." Murray intervine imitând accentul lui Şerban "Într-adevăr am avut multe momente de frustrare ca actor, neştiind cum să joc, ce să fac cu acest personaj extraordinar al Maestrului. Odată am ajuns la capătul puterilor în repetiţie şi l-am întrebat pe Andrei - Ce să fac? Sunt complet pierdut. Nu ştiu ce să fac acum în această scenă. Iar Andrei vine aproape de mine şi-mi şopteşte - Te rog nu spune nimănui, dar nici eu nu ştiu ce să fac." Maestrul din piesă şi maestrul de regie se întâlnesc în necunoaştere.

Murray descrie cum Şerban a transformat imediat spaţiul de joc din holul teatrului având la dispoziţie nişte mese lungi pe care le-a distribuit în rolul de catwalks pe care actorii circulau vivace în timp ce spectatorii inundau spaţiile dintre aceste rampe încrucişate, deci erau prinşi în universul-puzzle al lui Bulgakov. (Secvenţe inedite din repetiţiile la Maestrul şi Margareta pot fi văzute în documentarul Andrei Serban at Work (1978, Alexander Street Press) - aici)

Această seară este în esenţă despre întâlnirea şi relaţia între Actor şi Regizor. Ce vrea un regizor? Care este viziunea lui? Ce are de făcut un actor? Care este practica lui? Se pare că amândoi caută ceva care nu poate fi articulat. Şi totuşi un şir de relaţii este dezvăluit în procesul repetării şi prezentării unei piese. O relaţie cu textul care devine viu în spaţiul scenei, o altă relaţie întrepătrunsă a actorilor în scenă, apoi relaţia cu publicul care se schimbă în fiecare zi, şi cum spune Şerban, relaţia care le depăşeşte şi le include pe toate celelalte, aceea cu ceva mai înălţător, cu necunoscutul, sub semnul întrebării - De ce facem teatru? De ce avem nevoie de această experienţă unică pe viu?

Murray care a lucrat cu Şerban şi în Pescăruşul (1980) şi în Unchiul Vania (1983) îşi aminteşte că odată l-a confruntat pe regizor direct "Cum vrei să faci piesa aceasta? Cum vrei să o pui în scenă?" Şerban nu îl dezamăgeşte pe actorul curios "Dacă ştiu cum să fac o piesă, nu mai este nevoie să o fac. Tocmai de aceea o pun în scenă pentru că nu ştiu cum." Murray este foarte emoţionat când îşi reaminteşte aceste cuvinte care îi deschideau actorului tânăr porţi către alte întrebări şi mistere ale acestei arte. Şerban se confesează "Pentru ce aş mai trece prin procesul istovitor de repetiţii şi pentru actori şi pentru mine dacă ştiu deja exact ce vreau de la o piesă?"

Unchiul Vania (versiunea în engleză de Jean-Claude van Itallie) a fost jucat acum 29 de ani în acelaşi spaţiu în care ne aflăm astă seară, sala Annex a teatrului La Mama, care acum se numeşte Ellen Stewart Theater în onoarea fondatoarei. Şerban descrie decorul la Vania semnat de Santo Loquasto cu care a colaborat la multe din producţiile lui: "Casa Voiniţchilor era un labirint de coridoare de lemn, tot spaţiul sălii Annex era deschis, gol, spectatorii priveau de la balcoanele lungi de o parte şi de alta a spaţiului direct în casă, în timp ce dădaca Marina le oferea ceai din samovar." Murray intervine "Jucam fără pauză, trebuia să terminăm piesa într-o oră şi jumătate pentru că dedesubtul sălii începea o clasă de dans spaniol la 21:30 şi toată clădirea răsuna de muzică veselă." Amândoi îl rememorează pe sensibilul actor Joe Chaikin, care a fondat The Open Theater şi care a jucat rolul lui Vania. Iniţial Murray a jucat Vania, iar Joe îl juca pe Astrov, făceau cu schimbul, dar sensibilităţile fiecărui actor s-au redistribuit pe parcurs şi Joe a rămas Vania care era ca rol foarte apropiat de lăuntrul său.

Spaţiul Annex de la teatrul La Mama este el însuşi un personaj. Şerban îşi aminteşte cum Ellen Stewart a găsit acest spaţiu dintr-o nevoie, anume aceea de a prezenta cel de-al treilea spectacol al Trilogiei, Troienele în 1974. După ce a cutreierat tot New York-ul a găsit acest spaţiu foarte larg, neamenajat la ora aceea, chiar la două uşi de clădirea principală a La Mamei din 74A East 4th Street. Annex-ul a fost botezat cu Troienele şi a fost spaţiul de joc al companiei Great Jones Repertory care s-a născut în timpul lucrului la Trilogie cu membri fondatori Priscilla Smith, Valois şi mulţi alţii.

The Annex este spaţiul de lucru ideal pentru imaginaţia vizuală a lui Şerban, este spaţiul care se reinventează perpetuu. Ai senzaţia că intri într-o catedrală în spaţiul gol. Am avut şansa să văd de-a lungul anilor cum Şerban a folosit acest vast Annex în moduri uluitoare în diferite producţii: Disputa de Marivaux (1995), Pasărea verde** de Gozzi (1995), Dragostea e cea mai mare amăgire de Calderón (1995), Troienele (1996), Fragmente dintr-o Trilogie antică (1999), Richard 3 (2001), Spovedanie la Tanacu (2007). Regizorul găseşte mereu încă un cotlon neexplorat şi este de mirare pentru că acest spaţiu este ca acasă pentru el. Ori aduce un pârâu în scenă şi umple podeaua scenei cu nisip, ori actorul pasăre atârnat de funie din tavan zboară deasupra spectatorilor, ori o corabie pluteşte lin pe o mare de voaluri, ori suntem înconjuraţi deodată de o ceaţă deasă; toate aceste mreje vizuale sunt acompaniate de muzică şi percuţie live. Muzicanţii sunt şi ei participanţi la festin. Toate simţurile sunt activate, ca spectator eşti chemat în toate punctele cardinale, simultan, Şerban te atrage în joc.

(** rebotezată Pasărea de aur datorită lui Ellen Stewart şi a superstiţiei ei legată de culoarea verde în teatru)

F. Murray Abraham îl joacă şi pe doctorul Dorn din Pescăruşul la The Public Theater în 1980. Murray îl joacă pe Doctorul Cehov indirect, iar această dilemă îl domină pe actor. El spune "Este înspăimântător să joci o piesă de Cehov. Este o spaimă bună, intri în scenă în faţa publicului, îţi ştii rolul, Andrei te-a ajutat prin deschiderea lui către actor să pătrunzi ţesătura vieţii personajelor dezorientate, dar când te afli gol-puşcă în faţa spectatorilor nu ştii ce să faci într-o piesă de Cehov." Acolo pe viu, Murray, actorul, este dezorientat. Este poate cea mai vulnerabilă mărturisire pe care un actor o poate face în faţa noastră astă seară. El vorbeşte de testul sincerităţii. Murray este şi actor de film şi cunoaşte prea bine diferenţa între film şi teatru. Ne spune "Adevăratul test este experienţa pe viu, acum, în faţa voastră, deşi am primit laude pentru roluri de film, mi s-a spus - Ai fost excepţional! - Nu este posibil - răspunde actorul pentru sine însuşi parcă. - Este o prostie să cred că am fost perfect întruna în film, cât de bun sunt sau cât de sincer joc pot şti numai în teatru, publicul mă ajută să fiu adevărat şi să mă văd." Şerban intervine şi preia această idee a Relaţiei care este posibilă numai în teatru nu şi în film. Ceva este transmis în experienţa pe viu care este unic. Nu există playback în teatru. Repetiţiile sunt un proces de explorare, ca un fel de expediţie în necunoscut, iar spectacolul cu public este un proces reînnoit de căutare, de la moment la moment, de la zi la zi, de la un Cehov la alt Cehov. Nimic nu este static este poate jurământul sub care Şerban îşi descoperă spectacolele împreună cu actorii şi cu spect-actorii...

Deschid o paranteză spre a revizita momente în care am avut şansa să îl văd pe Şerban repetând cu actorii aici la New York unde eram prezentă ca observator prin generozitatea regizorului. Repetiţiile lui Andrei Şerban nu sunt liniare, deşi urmăresc narativul. Pentru el aproape nimic, nici în producţii nici în repetiţii, nu este unghiular. Unghiul presupune limite şi finalităţi. Munca lui Şerban este un cerc deschis, precum este caligrafiat uneori Ensō, cercul Zen. Când lucrează cu actorii, fie profesionişti, fie studenţi, Şerban nu impune ci propune. Îmi amintesc cum regizorul deseori prezent la spectacolele cu public, devenea şi el spectator. Înalt şi drept, în tricou şi blugi, refuza vestimentar titlul de maestru. Atenţia lui la actori în scenă şi la public în spaţiul sălii de teatru era echidistantă, ca şi cum voia să desluşească două curente de energii simultan. Până nu l-am întâlnit pe Andrei Şerban în mai 1994 la New York, nu am cunoscut niciun regizor atât de interesat de publicul său, deşi fusesem în preajma tagmei teatrale din copilărie. El are un respect sănătos pentru public, aşa cum are un respect pentru necunoscutul pe care îl propune actorilor în repetiţii. Dacă ştiu cum să fac piesa, de ce să o mai fac? Întrebarea lui este deschiderea din cercul Zen. Această portiţă către necunoscut din repetiţii se dovedeşte a fi indispensabilă când actorii intră în joc cu publicul. Aşa cum spune emoţionat F. Murray Abraham, în faţa publicului rămâi vulnerabil, îmi ştiu rolul, dar îl joc acum pentru prima oară în faţa voastră. Şerban, deşi nu a făcut film niciodată, în teatru şi operă regizează cinematic. În prim-plan suntem absorbiţi de acţiunea intimă a personajelor, dar în planul de ansamblu ceva se întâmplă, actorii, corul, sunt antrenaţi în joc la toate nivelurile. Am fost convinsă întotdeauna că Şerban are un ochi cinematografic. Propunerea lui în scenă nu este un decupaj însă, ci mai degrabă o transfocare, un zoom in şi un zoom out. Deseori întrebat dacă are un stil, Şerban răspunde "Nu am niciun stil, pentru că viaţa nu are niciun stil." El este loial astfel lui Shakespeare care ne anunţă prin Hamlet care îi sfătuieşte pe actorii din piesa-în-piesă to hold... the mirror up to nature, adică să oglindească natura umană, Viaţa.

Către finalul acestei seri joviale de intimităţi teatrale, regizorul ne prezintă imagini din spectacolele sale de la teatrul La Mama şi mai recent de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Primele imagini sunt din Trilogia anilor '70 la New York şi din turneele care au urmat neîntrerupt. Imaginile alb-negru din illo tempore reverberează prin sunetul care le acompaniază în acelaşi spaţiu unde au fost create acum 40 de ani. Publicul este atent şi uluit de sunetul vechii Elade, mulţi dintre spectatorii acestei seri fiind actuali studenţi ai lui Andrei Şerban la Universitatea Columbia. Aceşti tineri nenăscuţi încă atunci când Şerban explora cu trupa lui Viaţa sunetului (O biografie, p. 144), stau pironiţi în faţa istoriei teatrului. Apoi vedem imagini din Omul cel bun din Seciuan (1975) la La Mama, Cum vă place (1976) la fermă în Franţa nu departe de adevărata pădure Ardennes, Unchiul Vania (1983) cu F. Murray Abraham şi Joe Chaikin la La Mama. Şerban punctează imaginile cu comentarii care îi fac pe studenţii lui din sală să chicotească de fericire. Profesorul cu care ei lucrează acum şi despre care au citit în cărţi este un adevărat antrenor care şi-a dedicat viaţa teatrului şi care a fost înzestrat de Mama Natură cu tinereţe fără bătrâneţe, aşa cum vedem din fotografii.

Următorul set de imagini sunt din Unchiul Vania (2007), Strigăte şi şoapte (2010) la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi din Ivanov (2011) la Teatrul Bulandra care recent a uluit Moscova la festivalul UTE de la Malîi Teatr. În încheiere este prezentată o secvenţă video din opera Manon (2007) la Viena cu Anna Netrebko şi Roberto Alagna.

Am rămas toţi stârniţi de poftă de teatru. Pe viu. Acesta este Andrei Şerban, cel care îţi dă ghes, te invită, îţi propune să abandonezi etichetele şi constrângerile de la curtea artificială a uzurpatorilor şi să fugi în codrul Ardenilor unde Iubirea este pierdută şi regăsită. În viaţă ne uzăm, ne blazăm, nu ne ştim rolul, ne uităm pe noi înşine. În ludic, în teatru, ne re-inventăm, o luăm de la zero, ne purificăm, renaştem.

F. Murray Abraham accentuează cât de important este pentru un actor să lucreze în echipă, aşa cum este echipa formidabilă a Teatrului Maghiar din Cluj. Şi câtă nevoie avem în America de aşa un model. Actorul trece în revistă toate ponoasele procesului unei producţii de teatru la New York, timpul foarte scurt de repetiţii, lipsa unui ansamblu cizelat de actori, necesitatea de a face orice ca actor pentru a supravieţui în absenţa teatrului de repertoriu precum în tradiţia europeană. Şi mai ales, nevoia mare de un îndrumător ca Şerban, un deschizător de cercuri, un adevărat Maestru. Ca actor la New York eşti surghiunit precum Ducele din Cum vă place, trăieşti în exil în jungla metropolei comerciale şi o aştepţi pe Rosalinda deghizată în Ganymede să te înveţe să iubeşti din nou în teatru, adică în poieniţa de pe Off-Off-Broadway, poate chiar în spaţiul de la Annex, unde odată ca niciodată teatrul a fost redescoperit...

Din O biografie de Andrei Şerban (Polirom, 2006), capitolul Cum vă place la ferma de lângă La Rochelle: "Colonia celor refugiaţi în pădure decide să se reîntoarcă acasă şi să se reintegreze în societate. Prin acest gest, ei recunosc că viaţa trebuie trăită printre oameni. Pentru personaje, drumul în pădure este un act de iniţiere. Dar pentru spectatori? Un festival în timpurile vechi avea ca scop să revitalizeze oraşul şi să aducă un aer de prospeţime, o viziune nouă."

Grecii antichităţii ne-au transmis un mesaj care ne atinge şi în secolul XXI, iar noi cei care slujim teatrului acum trebuie să ţinem flacăra vie. Andrei Şerban încheie seara de conversaţie cu o întrebare "De ce avem nevoie de Teatru?" Cercul rămâne deschis.

Aplauzele furtunoase au rămas un ecou, am ieşit afară în strada foarte familiară. Este 10 noaptea la New York, oraşul care nu doarme niciodată începe să se trezească. O pornesc agale către metrou. New York-ul are o vrajă noaptea, este oraşul tău, tainic. Încerc să absorb ce am auzit la Annex în timp ce metropola mă atrage să uit, să fug în codru, chiar şi cuvintele De ce avem nevoie de Teatru devin o deviză în mintea mea avidă de concret, tot ce este înţeles se învecheşte, într-o clipă. Dar dincolo de cele înţelese, aud cadenţele misterioase ale Trilogiei de demult, în greaca veche, pe care nu o înţeleg, dar care mă atrage irezistibil, şi atunci ştiu că avem nevoie de Teatru. Fără explicaţie.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus