Bob Wilson, din nou, la Craiova - Festivalul Shakespeare, 2012

Iar a comis-o dl Emil Boroghină! Chiar dacă i-a decavat bugetul festivalului, l-a adus din nou la Craiova pe Bob Wilson, de data asta împreună cu Berliner Ensemble, cu un spectacol extraordinar, pe douăzeci şi cinci de sonete ale lui Shakespeare, care a avut premiera exact acum trei ani, în 2009. Spectacolul merge pe linia cunoscută a lui Bob Wilson: extrem de formal, expresionism pur, de o plasticitate uluitoare, cu scene decupate parcă din fabuloase tablouri de Magritte, obiecte şi personaje fantastice în poziţii nefireşti, suspendate sau în echilibru fragil, zgomote şi muzică interpretată live, toţi actorii cu lavalieră, precizie tehnică de neimaginat, hieratism, pantomimă, poze, grimase, mişcare lentisimă perfect sincronizată cu sunetul, lumini în culori artificiale, imagine care niciodată nu ilustrează, ci comentează, contrapunctează textul (am mai spus-o: da, Wilson e manierist, se repetă - dar ce manieră!). O mulţime de personaje androgine cu feţele vopsite, cu trăsături exagerate, costumate fastuos, populează scena inundată în lumini ireale. Doar că aproape nici unul nu e ce pare a fi. Cupidon e burtos bine (dar se mişcă extraordinar), Doamna în negru seamănă cu o divinitate a fertilităţii, cu şoldurile uriaşe, regina Elisabeta e un bătrîn care se sprijină în baston (Jürgen Holtz), Shakespeare însuşi e jucat de o actriţă foarte în vîrstă (Inge Keller, 89 de ani), care are nevoie să fie susţinută pe scenă cînd nu stă pe scaun. Cei trei actori bătrîni - care nu-şi ascund, ba dimpotrivă, vîrsta - au voci şi prezenţă scenică impresionante, tulburătoare. Totul e inversat, totul e aşa cum nu te-ai aştepta: versurile de dragoste cele mai avîntate sau sfîşietoare sînt rostite şi de actorii cei mai bătrîni şi sună minunat. Iar sonetele sună perfect în limba germană. E drept, pentru spectatorul necunoscător al limbii germane sau al englezei vechi, nu e uşor de urmărit traducerea (mai ales că cea aleasă, a Violetei Popa, nu e tocmai la îndemînă), dar efortul merita făcut. Nu e o germană obişnuită, e rostită altfel, cu cadenţe precise şi tăioase, cu fiecare cuvînt articulat ferm, foarte muzicală. Aşa cum precisă pînă la limita imposibilului este tehnica acestor actori formidabili (cei mai bătrîni au mai apucat, poate, să lucreze chiar cu Brecht), care joacă, mulţi dintre ei, în travesti şi cu mască pictată pe faţă şi sînt incredibil de expresivi. Ca după orice performanţă actoricească ieşită din comun, se aude, iarăşi, întrebarea obsesivă: "oare actorii noştri ar putea face aşa ceva?". În cazul în speţă, eu nu m-aş grăbi cu răspunsul.

Bob Wilson a reuşit să facă, pe sonetele lui Shakespeare, un cabaret în cea mai pură tradiţie germană interbelică. Iată că se poate. Dar totul este construit cu detaşare, cumva de la distanţă, ironic, cu umor, emoţia e atent controlată, nimic nu e "dinăuntru", visceral, orice lirism e imediat dinamitat - aici regizorul-scenograf s-a potrivit perfect cu trupa. După melodii à la anii '30, cu trimiteri la Kurt Weill, compuse de Rufus Wainwright (care, pentru o spectatoare tînără, "semănau cu Tiger Lillies" - observaţie cu totul pertinentă), urmează ritmuri hip-hop sau un solo de chitară à la Rammstein (aceeaşi spectatoare tînără) sau bubuituri care parcă dărîmă teatrul; după o scenă care riscă să stîrnească emoţia prea directă, în timpul schimbării tablourilor apare în avanscenă un fel de prezentatoare de cabaret (Georgette Dee) care face bancuri "la zi" (vorbeşte despre Hollywood, comentează, chiar în română, cei "patru sute de ani de sonete") şi restabileşte echilibrul; dar nici prezentatoarea aceasta nu e imitaţie directă a amfitrionului interbelic: acum e secondată de un îngeraş în negru cu aripioare albe, un fel de cuplu de clovni care trimite spre commedia dell'arte. Iar cînd melodia e prea sfîşietoare, actorii recită sobru şi rece (vezi scena finală, cu toţi actorii pe scenă, pe Sonetul 66, splendid făcut şi înainte, cu doar trei personaje, într-o reinterpretare a scenei ispitirii Evei).

Ca orice spectacol bun, şi acesta are mai multe straturi. Te poţi bucura doar privind, ascultînd şi înghiţind imagini şi sunete. E o plăcere estetică pură şi e deja foarte mult. Poţi merge mai adînc, încercînd să cugeţi la sensul versurilor chiar în timp ce le asculţi (nu întîmplător, fiecare sonet e repetat de mai mulţi actori, în stiluri diferite). E greu, dar nu imposibil. Poţi privi jocul actorilor vrînd să înţelegi "cum fac". Dar nu trebuie să ceri acestui spectacol ceea ce nu poate da: o poveste. Se poate face teatru şi fără poveste. Fiecare spectator a primit cît a putut lua de la acest spectacol. Mulţi, printre ei actori tineri, au văzut pentru prima oară o creaţie a lui Bob Wilson. Şi, judecînd după aplauzele, chiotele şi ovaţiile nesfîrşite ale sălii, le-a plăcut mult. Şi pentru asta merită strădania domnului Emil Boroghină o reverenţă.