Festivalul Anim'est ne-a oferit sâmbătă, 6 octombrie 2012, într-un Cinema Studio extrem de aglomerat şi populat cu un public entuziast, cel mai recent film al lui Patrice Leconte. Filmul a fost inspirat de romanul omonim al lui Jean Teulé, iar scenariul este semnat de acelaşi Leconte şi a fost realizat sub formă de animaţie tocmai pentru că regizorul a hotărât că un imaginar, totuşi, atât de funest ar fi mult prea dur pentru un film obişnuit. Aşadar, fără a fi din familia stilistică şi filosofică a lui Tim Burton, Leconte traversează cu umor, dar nu cu mai puţină profunzime, tema inepuizabilă a sensului vieţii. Dacă sensul vieţii este incert, cei din Le magasin des suicides au o singură certitudine. Într-o lume afectată de instabilitate financiară şi emoţională, plină de mizerie şi lipsită de bucurii, doar sinuciderea mai are sens, după cum ne spun voioşi proprietarii magazinului într-unul dintre primele refrene: Long live the suicide!
Filmul lui Leconte, produs de Gilles Podesta şi fericit asortat cu o muzică scrisă de Etienne Perruchon, se distinge în primul rând printr-o realizare tehnică excelentă. Animatorii au dat dovadă de candoare şi inocenţă atât în redarea detaliilor sinistre şi abjecte, cât şi în conturarea momentelor vag erotice (scena cu Marilyn dansând goală pe muzică orientală şi urmărită de prietenii fratelui mai mic), în care umorul şi bucuria infantilă sunt atât de subtil trasate, încât orice umbră de vulgaritate este imediat anulată. Trăsăturile fizice nu sunt inutil îngroşate, iar drăgălaşul Alan, cel care face notă discordantă în familia sa melancolică, este ferit de pericolul de a fi fost reprezentat vizual ca un copil stupid şi tâmp care trăieşte într-o fericire perpetuă şi simpluţă. Poate cel mai interesant sub acest aspect este chiar domnul Mishima Tuvache, configurat ca un fel de monah-dandy extrem de stilat, cu o mustaţă atât de tipic franţuzească, mereu suplu, elegant şi manierat. Remarcabilă la Le magasin des suicides este trecerea făcută aproape pe nesimţite de la atmosfera gloomy de la început la registrul opus, colorat şi ludic, din final, filmul fiind la fel de autentic şi convingător în ambele ipostaze.
Capcana stă însă tocmai în faptul că începutul apăsător şi deprimant este atât de intens şi de bine construit atât sub aspect tehnic, cât şi la nivelul arhitecturii personajelor, încât deplasarea către o structură total opusă poate fi bulversantă sau receptată încă în umbra primelor cadre. Pentru cei care reuşesc să treacă însă de pragul obscur şi morbid al filmului, acesta se va arăta, într-adevăr, ca o exaltare a vieţii, ca o sărbătoare plină de entuziasm autentic şi de bucurii câştigate cu greu, după cufundarea toropitoare în subsolurile (uneori, la propriu) încâlcite ale morţii.
Aşadar, cei care nu rămân împotmoliţi în noroiul cu aer de priveghi au surpriza de a constata că Le magasin des suicides este un produs artistic inteligent, care îşi întoarce singur premisele în răspăr pentru a se finaliza într-un cu totul alt stadiu decât cel iniţial. Lumea în care trăiesc clienţii familiei Tuvache este monocromă în afară şi pe dinăuntru; din ce în ce mai mulţi oameni sunt posedaţi de o singură obsesie - aceea de a termina cu viaţa şi cu o existenţă aridă, consumată inutil într-un oraş mai mult mizerabil şi aglomerat decât dark într-un sens gotic şi artistic. Aici intervine misiunea soţilor Tuvache, cei care transformă supliciul morţii într-un deliciu estetic. Parfumuri, culori şi designuri deosebite ale instrumentelor sinuciderii prefac tot ce e mai abject în moarte într-un soi de laborator al minunilor, ultimele şi, pentru unii, singurele de care au parte în viaţă cei ce le calcă pragul magazinului.
Un amestec de cinism şi devoţiune mai profundă faţă de ideea morţii îi ţine în viaţă pe părinţii lui Alan, "mutantul" care se naşte râzând, riscând astfel să strice nu doar afacerea, ci şi tradiţia onorabilă începută de un strămoş Tuvache undeva prin secolul al XIX-lea. Toţi membrii familiei, de la mamă şi tată până la fraţii Vincent şi Marilyn, încearcă mai direct sau mai pasiv să tempereze pornirile necugetate spre fericire ale lui Alan, fie prin corecţii fizice, fie prin îndemnul la consumul de tutun, de care micuţul se lasă numai când tovarăşii îl conştientizează că-i va produce cancer.
Dar Alan nu rămâne blocat într-o schemă simplistă şi infantilizată: chiar dacă se naşte predispus la zâmbet şi chef de joacă şi armonie, copilul "rebel" al familiei Tuvache nu trăieşte nicidecum într-o lume paralelă; din contră, dorinţa sa de a schimba chipul acestui oraş bântuit de moarte se concretizează într-o strategie bine pusă la punct şi cât se poate de riguroasă după ce se confruntă, într-un mod destul de violent pentru un copil, cu efectele produse de o afacere ca aceea a părinţilor săi. Într-un refren trist, Alan cântă în autobuzul şcolii, care tocmai lovise un imprudent nefericit şi demonstrează o înţelegere matură şi lucidă, într-o măsură chiar mai mare decât aceia care trăiesc doar în paradigma morţii, a vieţii şi sensului ei sau a lipsei ei de sens.
În acelaşi timp, soţii Tuvache îşi reinventează mereu metodele şi echipamentele care pun capăt suferinţei celor împovăraţi de viaţă. Mishima şi (paradoxal) voluptuoasa sa soţie sunt un fel de martiri epuizaţi de misiunea lor, victime ale propriilor resorturi funeste care nici măcar nu îşi mai amintesc pe altarul cărui zeu se sacrifică. Mercantilismul lor aparent este dublat de mărturisirea propriilor remuşcări şi de un moment de sinceritate în care se întreabă dacă într-adevăr nu se putea face ceva mai bun. Dar ei rezistă cu eroism gândurilor de sinucidere dintr-un soi de altruism cu susul în jos - ei trebuie să rămână în viaţă pentru că în aceste timpuri grele tocmai ei sunt sursa de speranţă a celor care vor să renunţe la viaţă. Ei sunt contabilii riguroşi care fac ordine în haosul morţii - căci dacă şi ei s-ar lăsa pradă instinctelor, ce s-ar mai alege de tot acest ritual, care are propria ordine şi propria frumuseţe întunecată?
Soluţia prin care regizorul pune capăt desfrâului morţii este aparent facilă şi previzibilă, însă cel mai mare merit al filmului stă tocmai în faptul că atmosfera funestă este atât de intensificată şi amplificată în fiecare detaliu încât ieşirea din acest cadru aruncă o altă lumină, mult mai profundă şi mai poetică, asupra oricărui lucru mărunt din "noua ordine" a existenţei. Dacă într-un alt context dragostea-clişeu dintre Marilyn şi potenţialul sinucigaş care o cere imediat de soţie ar părea naivă şi simplistă, după un traseu filmic de o oră şi ceva, în care totul este contaminat de moarte, orice "mică bucurie a vieţii" capătă dimensiunile unei sărbători colosale, care merită luată în serios. Transformarea magazinului echipat pentru sinucigaşi într-unul de crêpes este un simbol al celebrării mecanismelor celor mai simple ale vieţii, între care un rol important îl are tocmai hrănirea, implicând şi senzualitatea simţurilor care fac parte din acest proces. După acest traseu care consumă orice energie vitală şi dragoste pentru viaţă, o clătită pare ceva extraordinar de frumos şi de impregnat de semnificaţie. Nu mai este loc pentru naivităţi, pentru că, după ce au văzut tot ce se putea în materie de moarte, toate faptele vieţii sunt celebrate cu fervoarea care li se cuvin, odată scoase de sub minoratul bucuriilor simple şi naive.
Dovada cea mai complexă a faptului că această minunată comedie neagră a lui Patrice Leconte evită simplificările chiar şi atunci când, în mod tradiţional, "binele învinge răul" este apariţia de la final a tuturor spectrelor care au trecut cândva prin Le magasin des suicides. Ei urmăresc neputincioşi şi încă disperaţi jubilaţia celor care, printr-un capriciu al hazardului, nu au apucat încă să facă pasul decisiv spre moarte. Şi e foarte bine că Leconte lasă, cumva, lucrurile neterminate, căci neterminată rămâne şi tematica întrucâtva pretenţioasă a filmului. Nu, un film de animaţie nu oferă o soluţie, dar teme de gândire pentru orice vârstă, da, iar aici Le magasin des suicides reuşeşte fără dubii.