Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Stagiunea concertistică 2005

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Faţete ale muzicii franceze


Oltea Şerban-Pârâu

martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am revenit la Ateneul Român cu scopul precis de a-l reasculta pe violonistul Eugen Ţichindeleanu în debutul său solistic la Filarmonica "George Enescu", muzician în vârstă de 24 de ani a cărui evoluţie o urmăresc de trei ani, timp în care în palmaresul său s-au adunat Premiul I la Concursul Internaţional "George Enescu" (2003), Marele Premiu şi Premiul "Ysaye" la Concursul "Tadeusz Wronski" de la Varşovia (2004). Tehnica impecabilă, sunetul strălucitor şi impetuozitatea îi erau proprii de când l-am cunoscut. Acum s-au adăugat un anumit grad de profunzime şi maturitate, asupra cărora mai are însă de lucrat. Între timp, violonistul s-a stabilit la Paris şi nu doar pentru continuarea studiilor (se pare că nu vrea să se întoarcă în ţară până când nu va putea "trăi" aici). În programul francez al serii, Eugen Ţichindeleanu a integrat două opusuri de popularitate ale repertoriului violonistic: Poemul pentru vioară şi orchestră de Chausson şi Tzigane pentru vioară şi orchestră de Ravel.

Seara a cuprins patru lucrări din literatura franceză, doi dintre compozitori fiind şi aniversaţi, respectiv comemoraţi în 2005. Fantasticul şi aproape morbidul Poem pentru vioară şi orchestră op. 25, care trădează un postromantism exacerbat, a fost susţinut de Eugen Ţichindeleanu cu o căldură a sunetului şi o orientare spre interiorizare care au oferit opusului o linie extrem de convingătoare. Sub influenţa prietenului său Debussy, ale cărui creaţii le admira, Ernest Chausson - un compozitor care nu a ajuns niciodată în prima liniei - a început să-şi stăpânească pe deplin tehnica de-abia în ultima parte a scurtei sale vieţi, demonstrând o dorinţă de a-şi epura stilul şi de a tinde către claritate şi concizie, atât în arhitectură cât şi în discurs. În 2005 se împlinesc 150 de ani de la moartea sa, Filarmonica integrând în concertul său şi Poemul Viviane, o lucrare mai puţin cunoscută a autorului (şi de altfel destul, de puţin interesantă). Temperament intimist, format la şcoala lui Massenet, Franck şi Wagner, a lui Beethoven şi Schumann, Chausson a ştiut să se elibereze destul de repede de influenţe, pentru a regăsi simţul arhitecturii clasice franceze şi acele reguli care temperează emoţia. De o mare probitate, generos dar şi delicat, legat prin prietenie de cei mai mari artişti ai epocii sale, el ne apare acum ca un martor şi ca un actor privilegiat al sensibilităţii franceze a vremurilor sale.



Tzigane pentru vioară şi orchestră de Ravel, a cărui primă parte este rezervată exclusiv etalării virtuozităţii violonistice, aparţine unui Ravel hotărât, se pare, să accentueze ironic manierismele pitoreşti din rapsodiile ungare de Liszt. Dar tot aici putem descoperi influenţa lui Paganini şi numeroase detalii de scriitură amintind de stilul lui Bartok. La Eugen Ţichindeleanu am întâlnit o abordare tehnică a partiturii, fără fisură, dar care mai poate progresa în direcţia unei relaxări şi respectiv nuanţări mai spectaculoase a lucrării.

Curiozitatea de a-l reasculta pe Eugen Ţichindeleanu mi-a oferit o altă satisfacţie, aceea de a asculta la aproximativ un an după Turangalîla de Messiaen la Bucureşti o altă lucrare franceză importantă de amploare a secolului XX - Dansul morţilor de Honegger, pe un poem de Paul Claudel. În loja oficială a Ateneului se afla de altfel fiica lui Arthur Honeger, sosită împreună cu dirijorul serii, Alain Pâris, pentru această audiţie. În urmă cu mai mulţi ani ascultam la Ateneu Ioana d'Arc pe rug, oratoriu dramatic scris de Honegger în strânsă colaborare cu Claudel. Întâlnirea cu poetul avea să fie pentru compozitor "una dintre cele mai mari bucurii ale existenţei sale". Dacă pe scenă, succesul lui este imediat şi în permanenţă reînnoit, fără îndoială aceasta ţine de faptul că Honegger, aşa cum ne spune chiar el, "s-a străduit să fie accesibil omului de pe stradă, rămânând interesant însă şi pe muzician". Această atitudine nu are de altfel nimic trecător în ea şi, cu câteva rare excepţii, Honegger îi va fi fidel, colaborarea cu Claudel continuând cu un nou oratoriu, Dansul morţilor, compus în 1938. L-am ascultat acum la Ateneu avându-i ca solişti pe Clara Valentina Panas, Geanina Munteanu şi Vladimir Deveselu, ca recitator pe Mircea Rusu (remarcabilă a fost atunci când am ascultat-o la Ateneu în Ioana D'Arc, Maia Morgenstern), alături de corul şi orchestra Filamronicii "George Enescu". Deşi nu are forţa celuilalt oratoriu menţionat, Dansul morţilor este o lucrare plină de culoare şi de un dramatism evident, care te determină să urmăreşti muzica cu sufletul la gură chiar dacă nu înţelegi textul, datorită plasticităţii sonore a discursului publicul fiind sedus de la început.



 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2005


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltea Şerban-Pârâu


Alte articole

 Deschidere de stagiune la Opera Comică pentru Copii, Comunicat de presă
 Fanteziile Mihaelei Ursuleasa, Oltea Şerban-Pârâu
 Simple constatări, Oltea Şerban-Pârâu
 Premieră de balet pentru copii: Minuniţă şi vrăjitoarea, Oltea Şerban-Pârâu
 Un manierism născut şi nu făcut - Misha Katz şi Gabriel Adriano Schwabe, Oltea Şerban-Pârâu
 Toate articolele despre Stagiunea concertistică 2005


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer