februarie 2013
Mozart mi-a fost unul dintre cei mai buni prieteni. Alături de Chopin, Rachmaninov, Thomas Mann şi lumânări colorate, Mozart s-a odihnit pe noptiera de lângă patul meu toţi anii de liceu. S-a odihnit alintându-mă, golindu-mă şi aruncându-mă în lumea paralelă care creştea, atunci, pe interior. Pentru că, în acea vreme, accesul în acea lume era aproape gratuit, ea putea începe oriunde: pe stradă, la semafor, în cursul vreunei ore la şcoală, sau la începutul unei melodii. Cel mai sigur mod rămânea, totuşi, prin sunet.

De când mă ştiu, pentru mine, sunetul are forma unei role de scotch pe care o întind pentru câteva minute sau zeci de minute pentru a lipi de ea personaje, dorinţe, locuri. La final, o rulez şi o aşez undeva prin minte, ca să-mi ofer garanţia reutilizării ei. Din Mozart am păstrat în special rolele cu Concertul pentru pian numărul 23, partea a II-a,şi Recviemul. De ele s-au lipit vieţi cu miză idilică, nişte flăcări mari ale unor lumânări ce nu aveau să se stingă niciodată. Ciudat, îmi amintesc că în viaţa reală îmi păstram colecţia de lumânări intactă, de teamă să nu le consum şi astfel, să pierd şansa de a poseda o varietate atât de largă de modele. Însă modelele din mintea mea, toate acele variante ale arderii şi consumării nu comportau niciun risc. Ba chiar puteau să ardă la nesfârşit, de câte ori voiam să aud sunetele respective. Veţi râde, dar pentru mine Recviemul nu îngropa nicio fiinţă umană. Am crezut mereu că el trebuie dedicat indivizilor serioşi, cu coloana de o verticalitate înfiorătoare, cum ar fi, de pildă, Kant. Cum în acea perioadă trăiam mai mult în preajma persoanelor purtătoare de perucă, am împrumutat cu uşurinţă comportamentul grav şi "preocuparea pentru umanitate". Şi în toată atmosfera aceea, recviemul era sunetul răstignirii, al trufiei minţii care face şi desface scheletul lumii în cuvinte mari. Era sunetul piepturilor umflate şi al strigătelor pretenţioase. Şi cât îl mai iubeam. Într-a XII-a cel puţin, cu câteva luni înainte de bac, după fiecare zi plină de ore şi pregătiri, adormeam cu căştile în urechi în curgerea lină a sunetului izbăvirii. Un sunet ca un lichid cald pe care-l dai pe gât seara, înainte de culcare.


Concertul pentru pian numărul 23, partea a II-a, a hrănit, în schimb, o pată mare şi roşie. Nostalgia. Acasă e o denumire care jonglează cu referenţii săi. Acasă era mirosul înecat de praf şi căldură al verii, era mirosul casei bunicii, inocenţa lui Tonio Kröger şi senzaţia filmelor lui Tarkovski. Nevoia de a mă întoarce acasă (nostalgia) era pe cât de pretenţioasă, pe atât de posesivă, iar ritmul răbdător al sunetelor acestei bucăţi din concert rula în mintea mea amintiri precum un program la kinetoscop.


Toate aceste cuvinte nu spun nimic despre concertul aniversar din 27 ianuarie 2013, de la Ateneu, oferit de Camerata Regală. Ele îmi scuză egoismul cu care am ocupat unul dintre scaunele Ateneului pentru a mă gândi la mine. Pentru că seara aceea nu a fost un omagiu. A fost punctul de întâlnire cu toate amintirile care au mai rămas prinse de benzile lipicioase ale scotchului meu muzical. Nu degeaba bluza mea purta nuanţa verdelui proaspăt. Pentru toate flăcările care s-au aprins şi au făcut lumină. Pentru Mozart, cu dragoste.
Cu: Camerata Regală

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus