Mircea CANTOR sau aprinderea chibritului la ambele capete

Prima lucrare a lui Mircea Cantor pe care am văzut-o a fost Deeparture. Reacţia imediată a fost o tulburare şi iluminare în acelaşi timp, o vibraţie care m-a urmărit o vreme lungă după ce am văzut lucrarea.

În cv-ul sau, Mircea Cantor spune că "trăieşte pe pămînt" şi acest "lives on earth" este, de fapt, una dintre cheile de boltă ale creaţiei sale. E o legătură profundă şi indestructibilă între ochiul artistului care surprinde momente de viaţă, multe momente de viaţă la ţară, unde omul, orice om care "trăieşte pe pămînt", asemeni lui, păstrează legătura între timpul prezent şi timpul cosmic. Aceeaşi legătură o simţim între autorul unei fotografii cu provisorio, a unei lucrări făcute cu fum de lumînare, ciel variable, sau a unei lucrări pe sticlă aburită ca de frig pe care scrie cu degetul unpredicteble future. Constanta obsesiei despre efemer şi permanenţă, despre material şi imaterial e reluată ca o perenă nevoie de regăsire în aproape toate lucrările artistului.

Cînd priveşti Arcul de triumf, o poartă maramureşeană îmbrăcată în aur de 24 de carate, de o incredibilă frumuseţe artizanală şi conceptuală, cînd înţelegi că lucrarea covorului maramureşean cu motive de îngeri şi aeroplane se vrea de fapt o revoluţie în propunerea motivelor tradiţionale în ţeserea acestor covoare lucrate la şcoala Victoriei Berbecaru, cînd vezi rosaceul imens, făcut din cutii de băutură compactate şi transfigurate, sacralizate, în formă circulară, înţelegi că Mircea Cantor propune de fapt un traseu al re-conectării la sine, prin artă. Înţelegi, mai ales, că arta este pentru Cantor o formă de împărtăşire şi de regăsire spirituală în mijlocul unei lumi eminamente materiale. Materia artistică folosită e sacralizată, focul este o constantă, asemeni aerului, pămîntului, apei, elementele chintesenţiale fără de care nu poţi "trăi pe pămînt".

În acelaşi timp, artistul "trăieşte acum"! El conceptualizează fără încetare raportul între existenţa imediată, vie dar perisabilă, şi eternitatea care poate fi solară, eliberatoare, sau poate fi neant. Sicriul din ceramică grea, devenit o puşculiţă în care vizitatorii bagă bani, adn-ul construit din urmele unor buze cu ruj, seria de fotografii ale ţigăncilor purtînd mărci de escarpin celebre, pariziene, hîrjonindu-se în soare şi dînd pantofilor o stranie identitate vitală, umbra steagului care arde, procesul de fabricaţie filmat cu minuţie la fabrica din Gherla, care nu mai există azi, a chibritelor devenite chibrite cu două capete (doubleheadmatches) compun un multivers al artistului care trăieşte de fapt în acelaşi timp în multe lumi, reunite de un element energetic propriu şi inconfundabil.

De fapt, surprinzător, arta lui Cantor ilustrează foarte bine înţelesul "spaţiului gol", povestit de Peter Brook, un spaţiu în care energia pură intră şi iese din scenă, articulînd în faţa noastră o demonstraţie despre existenţă şi angrenîndu-ne în această demonstraţie ca spectatori, ca martori, pentru a ne transforma la sfîrşit în participanţi spirituali activi.

Obiectualitatea în lucrările lui Mircea Cantor are întotdeauna un element fluid, translucid, dinamic şi provocator. Ştiuletele de porumb e mutilat creativ de cuvînt sau devine translucid, fiind făcut din cristal, pîinea e "aproape" tăiată cu cuţitul şi înconjurată de sare, cutiile enorme de cadouri cu fundiţă sînt goale de conţinut dar pot fi traversate de vizitatori, copilul din imagine încearcă să taie apa cu cuţitul... "a vertical attempt". Timpul, la Mircea Cantor e mereu o noţiune care pune egal între "acum" şi "pentru totdeauna" iar viitorul este multiplu şi "unpredictable".

Aş merge în fiecare zi să văd Tracking happiness şi Sic Transit Gloria Mundi, două lucrări care, alături de Deeparture, sînt o sinteză a amprentei puternic ezoterice la Cantor, dar sînt şi puneri în scenă sofisticate, de o înaltă frumuseţe artistică şi filozofică.

Aş merge în fiecare zi să văd camerele lui de oaspeţi şi lucrările video, să privesc încă şi încă lucrări pe care le ştiu şi pe care le-am mai văzut fiindcă ele poarta amprenta iluminării, construiesc o lume posibilă care te obligă să ieşi mereu din prezentul profan şi să te raportezi la sacralitate.

Să lucrezi şi să comunici în lucru cu artistul este, în sine, o provocare, pe care am avut privilegiul să o încerc-modest, e drept, dar de care m-am putut bucura la fel de intens de fiecare dată. Extrem de exigent şi de o minuţie a detaliului teribilă, concentrat intens şi exclusiv, ca toţi marii artişti, pe procesul de execuţie care îi prezintă operele, refuzînd cu obstinaţie orice formă de minim compromis, critic pînă la capăt chiar şi cu ceea ce el nu a reuşit să facă, Mircea Cantor îţi dă peste cap lumea cînd lucrezi cu el în realizarea unui proiect. Are toată atenţia ta şi cere toată atenţia ta. E o energie umană pură, în mişcare, de fiecare dată cu sens, de fiecare dată pînă la capăt. Experienţele de lucru cu el sînt de aceea transformatoare şi puternice, fără echivoc.

Expoziţia retrospectivă de la MNAC poartă titlul QED.
Într-adevăr, acum, Mircea Cantor nu mai are nimic de demonstrat. El există.

Corina Şuteu l-a cunoscut în 2006 pe Mircea Cantor la NY cu prilejul primei prezenţe la NY a Galeriei Plan B şi a legăturilor de prietenie între artist şi galeria clujeană. Ulterior, artistul a fost prezent la NY cu expoziţii la Yvon Lambert (2007) şi la Museum for The Moving Image (2012) şi a acceptat să lucreze la una dintre ediţiile Academiei Itinerante Andrei Şerban (Ipoteşti, 2011). De asemenea, el a prezentat la Washington, împreună cu creatoarea de covoare maramureşene Victoria Berbecaru, în 2010, expoziţia "Covorul zburător", un concept semnat Mircea Cantor. În 2012, artistul a fost invitat la TIFF de către Mihai Chirilov pentru un experiment, acela al prezentării unei selecţii de lucrări video în sala de cinema. A fost prima prezenţă a lui Mircea Cantor, în formă retrospectivă, în România. În seara premierei toţi artiştii galeriei Plan B erau prezenţi.