La 20 noiembrie 2011 New York University a găzduit evenimentul de rememorare Ridicaţi un pahar pentru Liviu Ciulei la care au participat foştii săi studenţi şi la care au fost prezenţi şi regizorii Andrei Şerban şi Niky Wolcz de la Columbia University. După acest eveniment unde am auzit atât de multe istorisiri despre dânsul şi despre relaţia cu actorii şi colaboratorii de breaslă, m-am gândit să culeg un mănunchi de amintiri de la cei apropiaţi dânsului la universitate. Revărsarea de iubire şi dor faţă de acest om deosebit de generos este redată aici pentru generaţiile care vin, cu speranţa că Liviu Ciulei va fi o sursă de inspiraţie, un model de artist care dăruieşte totul, care, în vocea colectivă a celor ce şi-l amintesc aici, "a trăit şi a respirat pentru arta sa." Andrei Şerban descrie perfect complexitatea acestui om remarcabil - Ciulei a fost "un adevărat artist al Renaşterii... un vulcan care a ars pentru Artă."
Sunt adânc recunoscătoare tuturor participanţilor la această aventură în timp, cu care m-am întâlnit în cafenele, restaurante, cofetării, în sălile de repetiţii de la New York University, pe ploaie, zăpadă şi soare, şi care în spirit newyorkez au venit în căutarea lui Liviu Ciulei...
Mulţumiri speciale doamnei Ann Mathews, director de producţii de la Tisch School of the Arts, o adevărată enciclopedie orală despre fenomenul Ciulei şi cea care îşi aminteşte fiecare nume, fiecare piesă, fiecare actor, fiecare minut de teatru, şi care mi-a pus la dispoziţie cu mare generozitate toate resursele posibile în acest proces intens de reconstituire a mozaicului - portretul unui Artist.
Dedic acest album de amintiri celui pe care îl consider bunicul meu în teatru, Domnului Liviu Ciulei, cu dragoste.
Liviu Ciulei şi actriţa Lynn Hawley în repetiţii la Mary Stuart (1992)
Din arhiva NYU Tisch School of the Arts © Walter Garschagen
Nathan Darrow, Actor
Prima lecţie de teatru
L-am întâlnit prima oară pe Liviu în anul întâi la New York University. Câţiva studenţi din clasa mea au fost chemaţi în Sala Atlas de pe Second Avenue unde repeta Andorra pentru că avea nevoie de trei oameni să joace în piesă. Auzisem de el, şi după repetiţie a început să ne citească pentru rolurile Cineva, Idiotul şi Detectivul de evrei. Acel moment a fost incredibil pentru mine personal, să lucrez cu el chiar atât de puţin, la audiţie, pentru că deşi ne întâlneam să fim numai evaluaţi pentru producţie, imediat, a doua sau a treia propoziţie a fost o lecţie de teatru, o lege a teatrului. Cred că primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Trebuie să fii complet relaxat când joci". Şi mi-a făcut o mică demonstraţie printr-o scenă în care faţa lui era complet relaxată. La început în Andorra am jucat Idiotul, apoi l-am jucat pe Cineva. Idiotul nu avea replici, doar mergea pe scenă, iar eu îmi mişcam ochii în cap şi Liviu mi-a spus "Dacă îţi mişti ochii aşa, înseamnă că ascunzi ceva. Idiotul întoarce capul cu totul când se uită la ceva, este complet deschis, nu ascunde nimic". Iar eu mi-am zis - Incredibil, sunt în prezenţa unui om care se gândeşte la asemenea detalii şi care are o dorinţă aprinsă de a comunica ceva specific actorului. În cele din urmă l-am jucat pe Cineva în piesă şi aveam destul de mult text pe care l-am parcurs foarte amănunţit cu Liviu. A fost o experienţă extraordinară, m-am simţit acasă pe scenă cum nu m-am simţit înainte, deşi cred că am făcut numai exact ce mi-a spus el, am încercat să văd esenţa când el îmi arăta cum să joc şi cred că am reuşit - felul cum juca Liviu era atât de viu pentru că el înţelegea foarte bine toate personajele.
Mi-a plăcut foarte mult că era extrem de precis în indicaţiile de scenă, tot ce faci pe scenă este parte din piesă, este acolo spre a fi văzut, şi înţeleg că o analiză exagerat de amplă făcută de un regizor care nu are percepţia şi sensibilitatea lui Liviu ar fi fost greoaie, dar pentru mine ca actor era clar că el vedea şi simţea rolul, am avut încredere în el şi l-am urmat în toate sfaturile. Iubeam să-l ascult şi să-l privesc cum lucra cu ceilalţi actori, era ceva fenomenal. Engleza pe care o vorbea era câteodată pitorească, adică aur pentru un actor, pentru drama situaţiei. Îmi amintesc cum lucra cu actriţa principală în Andorra şi i-a spus "You are cooking the thoughts and the ideas (Coci gândurile, ideile)" şi m-am gândit ce verb fantastic să-l joci pe scenă, să amesteci şi să măsori lăuntric - era nu numai despre teatru ci şi despre viaţă, m-a făcut să mă gândesc la viaţă.
Să ai curajul să plângi
Îmi amintesc cum, la ultima repetiţie cu Andorra, Liviu vorbea cu scenograful şi s-a întâmplat să fiu prin preajmă, m-a zărit şi mi-a zis "Când Detectivul de evrei îţi dă drumul, începe să plângi" şi a plecat înapoi la scenograf să-şi continue conversaţia. Iar eu eram actor în primul an şi eram complet intimidat, speriat, îngrozit şi mă gândeam - Nu pot să plâng aşa deodată! Dar Liviu m-a văzut că eram stresat în timp ce vorbea în continuare cu scenograful, a venit la mine şi mi-a arătat pe loc el, a plâns pe loc cu lacrimi şi era foarte credibil. Ultimul lucru pe care mi l-a spus atunci înainte să plece în vacanţă în Europa, când încă piesa se juca, a fost "Trebuie să ai curajul să plângi".
Când am văzut O lună la ţară cu anul doi am fost foarte uimit de producţie pentru că părea că nu avea regizor, dar cunoscându-l pe Liviu, ştiam că avusese un regizor la puterea a zecea, tot ce mişca sau nu mişca pe scenă era opera lui, dar ca spectator aveam senzaţia că piesa curgea singură. Apoi în anul trei am făcut Micii burghezi şi am lucrat mult mai mult cu el personal pentru că aveam unul dintre rolurile principale. Nu pot să uit când, după prima săptămână de repetiţii, mi-a spus "Eşti pe linia cea bună". Odată eram la fumoarul de pe Second Avenue şi vorbeam cu unul din colegii mei despre Pescăruşul - îl jucasem pe Treplev la colegiu şi fusesem foarte prost - şi m-am gândit că acum am ocazia să îl întreb pe Liviu despre acest rol mare; m-am confesat "Liviu, l-am jucat pe Treplev cand eram foarte tânăr şi-am fost înfiorător de prost", iar el fără să respire s-a uitat la mine şi mi-a zis "Eu l-am jucat foarte bine!" şi imediat în secunda următoare mi-a spus toată povestea despre cum l-a jucat pe Treplev în România şi cum a fost în turneu şi cum "O iubeam pe Nina şi eram înnebunit îndrăgostit de ea...". [În 1949 Liviu Ciulei împreună cu Clody Bertola au jucat Treplev şi Nina în Pescăruşul, în regia Mariettei Sadova la Teatrul Municipal, astăzi Bulandra.]
Kansas City - New York - Londra - Bucureşti - München
Cariera mea după masteratul de la New York University a fost intermitentă şi la un moment dat m-am gândit să renunţ la actorie. M-am întors în oraşul meu natal, Kansas City, din statul Missouri, unde am lucrat foarte mult în teatru, şi din când în când, aveam un vis pe care mă gândeam să-l pun în practică, să mă duc în România şi să-l găsesc pe Liviu. Ştiam că se întorsese definitiv în ţara lui şi mă gândeam să-l caut, să fac curăţenie generală în viaţa mea şi să lucrez din când în când cu el, să lucrăm la Hamlet sau la Treplev. Dar a rămas numai un vis, nu am păşit în acea direcţie, nu s-a întâmplat. Însă mai apoi, am fost distribuit în The Bridge Project, după ce am revenit la New York să încerc încă o dată să-mi găsesc de lucru. The Bridge Project [proiect de teatru transatlantic între New York şi Londra] urma să mă ducă in jurul lumii în turneu, am început în Londra cu Richard III la Teatrul Old Vic. Ştiam atunci că sunt mult mai aproape de Liviu. Urma să avem o săptămână de pauză în turneu, între Hong Kong şi Ávila, Spania. Ni s-a dat opţiunea să ne întoarcem acasă în SUA cu toate costurile achitate de companie sau să ajungem singuri în Spania şi costurile drumului să ne fie rambursate.
Aveam o săptămână liberă în Europa şi m-am hotărât să-l caut şi să-l găsesc pe Liviu. Nu ştiam însă cum să fac acest lucru, sunt o persoană foarte dezorganizată, aştept până în ultima clipă, mă gândesc la ce am de făcut, dar nu acţionez imediat. Am trimis un e-mail pe o adresă pe care o aveam dar nu am primit niciun răspuns, în schimb am cumpărat bilet pentru Bucureşti. Nu ştiam atunci că Liviu nu era acolo. Am ajuns la Bucureşti, un loc în care nu fusesem niciodată, o aventură! Nu cunoşteam pe nimeni dar am găsit cazare convenabilă şi concomitent comunicam cu o prietenă la New York care îl avea profesor la Columbia University pe Niky Wolcz şi care încerca să afle informaţii despre Liviu. Am stat o noapte la Bucureşti şi dimineaţă când m-am trezit m-am gândit că voi merge la Teatrul Naţional - eram cazat în preajmă - şi voi întreba de Liviu Ciulei. Mă gândeam că este celebrul Liviu Ciulei, îl voi găsi cu siguranţă. Nu aveam adresa lui de-acasă. Dar în acea dimineaţă am primit un mesaj de la prietena mea din New York care spunea că Liviu este la München în spital. Mi-am făcut bagajul imediat, am plecat la Gara de Nord şi am luat următorul tren spre München unde am ajuns după o zi. Nu ştiam încă unde era exact în München, dar pe drum am primit un alt mesaj cu un număr de telefon. Însă nici nu ştiam cum era Liviu cu sănătatea şi dacă primea vizitatori. M-am codit un timp, să sun, să nu sun la numărul primit, dar vocea unui bun prieten mi-a venit în minte - Nu lăsa asta să te oprească, telefonează! Am telefonat şi a răspuns Helga [Ciulei], i-am recunoscut vocea, i-am spus cine sunt, un fost student, şi înainte ca eu să continui ea m-a întrebat "Vrei să vii să-l vezi pe Liviu?" şi i-am spus "Da! Da! Doresc foarte mult să-l văd!" şi m-am dus la el acasă.
Ultima lecţie de teatru
Respira foarte greu, avea energia plăpândă, însă am început să mergem încet prin apartament şi să vorbim despre teatrul de la universitate. Vorbind despre anii de facultate, mi-a zis că a aflat un secret după ce s-a pensionat de la New York University, nici nu-mi venea să cred, am ciulit urechile. Eu venisem la el să-l văd şi să-i spun că este o persoană foarte importantă în viaţa mea şi că îl iubesc. Şi el îmi spunea un secret - fiecare personaj are un centru de concentrare, un centru de greutate care este în trup, şi mi-a dat două exemple. Primul - Vania şi Astrov sunt oameni care îşi doresc ceea ce nu au, centrul lor de greutate este în jurul gurii. Celălalt exemplu a fost al unei fete tinere care merge la biserică cu cartea de rugăciune, iar centrul ei de greutate este în spate, mai jos de mijloc. Şi mă îndeamnă pe loc "Încearcă, încearcă să mergi aşa!" Eu mă ridic şi o aud pe Helga în spatele camerei spunând "Nu vrea băiatul să fie fată!..." Însă eu în sinea mea îmi doream mult să încerc acest exerciţiu - Este aşa de frumos! Bineînţeles că vreau să încerc! - aşa că am fost fata mergând la biserică...
A fost nemaipomenit, eram ca într-un vis, eram la sfârşitul acestei călătorii să-l găsesc şi să-l văd. După un timp a obosit, dar a fost atât de nobil în timpul vizitei, primul lucru pe care mi l-a spus a fost "Sunt foarte bolnav". La un moment dat ne-am dus în dormitor să se odihnească, am stat acolo lângă el, i-am spus că mă gândisem demult să-l găsesc să lucrăm împreună la o piesă, şi mi-a zis că acum este cam târziu... "Nu mă uita" mi-a spus şi sper din tot sufletul că am reuşit să îi comunic că aşa ceva este imposibil, că nici nu este nevoie să-mi spună, să nu fie îngrijorat deloc, că nu am cum să-l uit niciodată. Apoi l-am sărutat pe cap şi am plecat. Nu după mult timp, la o lună, am aflat că a murit.
Arta teatrului
Mă gândisem să-l caut, să-l găsesc în România ca să lucrăm împreună din nou pentru că atunci când era vorba de arta adevărată mă gândeam mereu la Liviu Ciulei. Aici la New York, ca americani, câteodată ne lovim şi noi de artă sau de exuberanţa noastră ca actori profesionişti pentru artă, însă Liviu părea că trăieşte cu şi în Artă. Mă gândeam că şi el ar fi dorit, că poate ar fi existat posibilitatea ca acest lucru să se întâmple. Liviu era un om care vedea misiunea de a continua munca în teatru, un om care dorea să împărtăşească cu cei doritori tot ce ştia. Simţeam că îi plăcea de mine şi că mă respecta ca actor. Îmi amintesc când lucram la Micii burghezi, aveam o traducere foarte încărcată, tăiam din text mult, şi la un moment dat am făcut observaţia că dacă tăiem propoziţia aceasta trebuie să o punem pe cealaltă la loc - noi ca studenţi eram foarte admirativi şi respectuoşi faţă de el -, iar în pauză mi-a spus "Ai dreptate, aşa e. Îmi place când fac greşeli pentru că învăţ" - a spus acest lucru de multe ori în experienţa mea de lucru cu el. Acesta este spiritul minunat al lui Liviu, el nu era posesorul a tot în timpul lucrului, dorea mult să fie parte din procesul explorării, dorea să fie în procesul creaţiei şi să fie înălţat de artă - devine dificil să exprim cât de mult am primit de la el...
El căuta acea realitate vie, acea realitate pe care o vezi. În teatru, în general, nu numai la New York, dar şi în Europa, căutăm, experimentăm şi lăsăm publicul să priceapă ce vrea dacă înţelege sau nu. Pentru Liviu însă era mult mai mult, căutăm, experimentăm şi când găsim un adevăr pe scenă publicul îl va recunoaşte. Va fi clar, vom înţelege, el aducea în munca pe scenă o nemaipomenită observaţie a vieţii. Era incredibil în detalii, mi-l amintesc cum foarte insistent îmi spunea mie când repetam Andorra că personajul meu trebuie să se joace puţin cu tivul hainei în timp ce îl aşteptam pe Detectivul de evrei. Şi atunci s-a întors către toţi actorii şi ne-a spus că trebuie să fim foarte buni observatori ai acestor amănunte în viaţă, trebuie să le vedem în viaţă, şi este adevărat, când observăm şi vedem, suntem în slujba a altceva. În special ca actori, aceste amănunte devin o orchestraţie, o gamă de mişcări fizice. Aşa cum a făcut Stanislavki, şi cum noi încercăm acum să facem în teatru, dar Liviu mereu fora în adânc şi căuta ca aceste detalii să fie specifice, ca un gest să fie precis, să aibă sens exact în piesă. Odată i-am împărtăşit că am probleme să îmi împac emoţia cu mintea, că mintea tot timpul mă domină şi vreau să o fac să dispară când joc. Iar el mi-a zis calm "Trebuie să fie amândouă împreună, ai nevoie şi de minte şi de emoţie în acelaşi timp".
Am simţit că exista un dialog între lumea exterioară şi cea interioară pentru el, iar dacă şi noi reuşeam să atingem acest dialog în noi înşine era o comoară să lucrăm împreună cu el, pentru că ne dădea forma, ne dădea, spre exemplu, un fel anume de a sta pe scaun, iar dacă eram treji lăuntric, dacă eram vii pe dinăuntru, Dumnezeule, munca era răsplătită! Nici noi ca actori nu voiam să fim chinuiţi, voiam să fim liberi, voiam să ne bucurăm de ceea ce lucrăm, să dăm drumul imaginaţiei - Liviu era un expert în aceste lucruri. Era şi foarte generos. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost să nu am crispare în corp ca actor, să fiu relaxat. Ne-a spus că el învăţase incorect, că instruirea lui fusese defectuoasă până a avut un moment de răscruce şi a înţeles calea relaxării. Pentru noi era incredibil şi uimitor, eram învăţăcei şi eram atât de constrânşi de crispare şi încordare în trup, şi ne gândeam că dacă o apucăm pe drumul acesta greşit nu vom reuşi niciodată să ne revenim, dar Liviu a fost un exemplu care ne-a dat încredere că există transformare chiar dacă înveţi greşit la început - continuă să lucrezi cu tine însuţi. O revelaţie! L-am iubit ca actor.
Nathan Darrow - Nil în Micii burghezi (2000)
Din arhiva NYU Tisch School of the Arts
Producţii de teatru cu Liviu Ciulei la New York University - Tisch School of the Arts: Cineva în Andorra de Max Frisch (decembrie 1998) şi Nil în Micii burghezi de Maxim Gorki (decembrie 2000).
Nathan Darrow: Teatru - Long Day's Journey Into Night (Arena Stage); Richard III (The Bridge Project: BAM, Old Vic, World Tour); In The Next Room or The Vibrator Play (Broadway-LCT); Major Barbara (Roundabout); Trade, Paternity (Cherry Lane); Death of a Salesman (Weston Playhouse); Ajax (A.R.T.) Translations, Taking Sides, Who's Afraid of Virginia Woolf? (Kansas City Actors' Theatre); Henry V, Romeo and Juliet (HASF); To Kill A Mockingbird (KC Rep); Much Ado About Nothing (Berkeley Rep); The Pillowman, The Little Dog Laughed (Unicorn Theatre); Magnetic North (Public Theatre-ME). Netflix - House of Cards. Film - Civil War Stories. Education - B.S., University of Evansville; M.F.A., NYU under Zelda Fichandler, Ron Van Lieu.