Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  În căutarea lui Liviu Ciulei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Remembering CIULEI


decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încep cu o confesiune: La 15 ani eram îndrăgostit de Clody[1] şi idolii mei erau Liviu[2] şi Lucian[3]. Când l-am cunoscut pe Ştefan[4], primul soţ al lui Clody, de la el am învăţat despre legile artei şi ale bunului gust şi bunului simţ. De la Liviu şi Lucian am învăţat despre teatru şi viaţă.
 
Mai târziu, Clody mi-a făcut o confesiune despre aceşti trei soţi ai ei. O citez: "Ştefan mi-a fost ca un tată, Liviu ca un frate, Lucian ca un fiu". Ah, mi-am zis eu, etern îndrăgostit: atunci aş putea să fiu eu, Andrei, bărbatul! Însă nu a fost să fie...
 
Dar înainte să-i cunosc pe aceşti oameni de elită, mă plimbam umil şi adolescentin sub fereastra casei din Dionisie Lupu (azi Arghezi) unde trăiau şi, precum Nina Zarecinaia, încercam să-mi imaginez cum trebuie să trăiască marii artişti; îi urmam în troleibuzul 84 în drum spre Izvor, unde s-au născut acele mari spectacole, Sfânta Ioana, Cum vă place, pe care le-am văzut de zeci de ori şi de la care am învăţat despre magie - da, magie, căci nu am alte cuvinte să descriu vraja ce mă cuprindea deja la intrarea în teatru, acele secunde dinainte de ridicarea cortinei.
 
În compania acestor artişti, am trăit într-adevăr momente de neuitat, în care am simţit că sunt în afara timpului şi a spaţiului, la marginea unei lumi noi.
 
Ce norocos am fost în tinereţe să privesc în sus spre cei dinaintea mea, să-i respect, să învăţ furând de la ei şi ce trist trebuie să fie când eşti tânăr dacă nu ai modele, dacă nu te mişti pe acest pod între tradiţie şi modernitate, dacă nu crezi că nimic din ce a fost înainte are valoare. De aceea Ciulei a fost aur pentru noi. Unde e înlocuitorul lui Ciulei azi, care să dea şansa unui tânăr să evolueze, ca în cazul meu când, student fiind, am fost chemat de el la Bulandra să montez Iulius Cezar? Nu numai că mi-a oferit actori de clasa întâi: Victor Rebengiuc, Gina Patrichi, Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Virgil Ogăşanu, dar, ca şi cum nu ar fi fost prea mult pentru un debutant, m-a întrebat dacă accept ca el, Liviu Ciulei, să-mi facă mie scenografia! Da, acesta a fost debutul meu pe scena bucureşteană şi curând după aceea Ellen Stewart a aterizat, "veni, vidi, Iuliu Cezar --- alea jacta est"... destinul m-a luat pe sus, sub aripa lui Ellen la New York şi la La Mama. Deci şi aici vreau să-i mulţumesc lui Liviu, că el a fost indirect responsabil pentru schimbarea de direcţie a vieţii mele.
 
Nu pot să subliniez destul importanţa pe care Ciulei şi Ellen Stewart au avut-o în educaţia mea.
 
Exemplul lor de generozitate n-ar trebui să fie uitat. Amândoi erau animatori inspiraţi, credeau în colaborare. Ei ştiau că teatrul nu se face de unul singur.
 
Ambii urmăreau un scop comun în procesul de creaţie, dar respectând şi încurajând contribuţia individuală şi originalitatea fiecăruia. Câtă nevoie avem unii de alţii! Cu toţii aspirăm în teorie la ideea de colaborare în teatru, dar egoismul şi vanitatea ne opresc deseori s-o încarnăm. Ellen şi Liviu erau animatori de geniu, catalizatori ce făceau posibilă colaborarea - fără de care teatrul e ca o plantă bolnavă. Să fie o coincidenţă că amândoi ne-au părăsit în acelaşi an: 2011!? Le datorez lor perioada cea mai bună a formării mele artistice.
 
 
Nu e cazul să vorbesc despre importanţa uriaşă a lui Ciulei pe plan profesional.
 
Alţii ar trebui s-o facă. Amintesc doar succint de faptul că el a fost un adevărat artist al renaşterii, jucând la fel de strălucit diverse roluri în viaţă: arhitect, regizor, scenograf, actor, director de institute, profesor. Ca arhitect nu numai c-a refăcut Teatrul Bulandra sau pe cel de la Guthrie, în Minneapolis, unde a schimbat radical relaţia dintre scenă şi sală, dar a şi dezvoltat împreună cu fraţii Bortnovski un proiect arhitectural pentru un nou şi ultramodern Teatru Naţional, rămas până azi nerealizat. Ar trebui realizat!
 
Interesant de remarcat e faptul că în tinereţe prima sa dorinţă a fost să studieze arhitectura şi la bătrâneţe tot la arhitectură s-a referit: voia cu orice preţ să realizeze vila de la Sinaia, pentru care făcuse toate planurile şi ne arăta tuturor, de cum intram pe uşă, macheta vilei, ca fiind lucrul care-l pasiona cel mai mult. Şi ea ar trebui construită.
 
Ca regizor nu cred că pot numi mulţi care au fost la fel de prolifici; Liviu a lucrat în teatru şi în film şi cu succes egal în ambele domenii. Nu mulţi reuşesc să fie la fel de buni în ambele:de exemplu nici Brook în film, nici Bergman în teatru nu mi se par la fel de buni. Ciulei e o excepţie. Pădurea spînzuraţilor e un film la fel de important ca oricare din marile sale spectacole în teatru.
 
Dar pe scenă, de la debutul cu o simplă melodramă, Omul care aduce ploaie, până la ultimele sale spectacole cu Pirandello, stilul lui s-a schimbat continuu.
 
Montările sale au revoluţionat teatrul românesc şi îi suntem cu toţii datori, pentru că o dată cu el, teatrul modern s-a eliberat de realismul poststalinist şi a deschis porţile spre imaginaţie, creativitate şi expresie personală. Un public însetat spiritualiceşte şi-a găsit la Bulandra o oază de lumină, un refugiu din cenuşiul tern al vieţii în comunism.
 
Dar nu i-a fost uşor. Nici când a trebuit să sufere umilinţa "tragerii la răspundere" după Revizorul lui Pintilie, când de fapt a pierdut controlul teatrului, nici când a fost obligat să se exileze, plecând în America, împreună cu HELGA - îngerul lui păzitor, fără de care nu AR FI PUTUT REZISTA presiunilor de tot felul - şi cu fiul ei, Thomas.
 
A încercat să lucreze şi în Germania, unde a avut ghinionul ca, după o serie de succese, atitudinea pretins politizată a noii generaţii de regizori, l-a făcut să simtă că nu-şi găseşte locul în acest climat distructiv şi agresiv, total opus temperamentului său.
 
Ajuns la Washington, a triumfat la Arena Stage şi, curând după aceea, a primit direcţia prestigiosului teatru Guthrie, dar nici acolo n-a apucat să-şi dezvolte până la capăt viziunea, căci după doar 5 stagiuni, încununate de succese majore, atât ale sale, cât şi ale lui Pintilie şi ale mele, invitaţi constant de Liviu să ne alăturăm lui şi să lucrăm împreună, a trebuit să plece iar, ca să preia la New York catedra de profesor, iniţial la Columbia, apoi la New York University.
 
Că studenţii americani l-au iubit, dar poate nu l-au înţeles, mi-am dat seama recent, când am participat la o celebrare a memoriei lui Ciulei, la New York, unde s-a râs mult, s-au amintit clipe hazoase din repetiţii, dar destul de superficial, fiecare încercând să definească ce e imposibil de definit: misterul fiinţei.
 
Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceiaşi ligă cu Orson Wells; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile "acasă", România se schimbase.
 
Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simţea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simţeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. S-a retras, pretextând că nu mai aude şi nu mai vede la fel ca înainte.
 
De fapt nu a vrut să mai vadă, nu a vrut să mai audă minciuna şi falsul din jur; retragerea a fost o formă de rezistenţă, ca să rămână pur şi incoruptibil, aşa cum a trăit. Acceptarea sa tristă şi resemnată mi-a amintit de Jaques Melancolicul, pe care l-a jucat în legendarul său Cum vă place. Tristeţea unui vulcan care a ars pentru Artă. Nu credea în Dumnezeu, avea însă un dialog continuu cu el şi evident că avea har, deci Dumnezeu era în el.
 
Pentru mine, omul rămâne mai important decât artistul: a fost un prieten adevărat, în sensul vechi al cuvântului: fila-delfia - dragostea de frate, în Liviu puteam să am totală încredere. Ceva rar azi.
 
El a fost binecuvântat cu o calitate unică în lumea noastră competitivă şi fără suflet - calitatea de a fi UN OM BUN, total lipsit de orice urmă de gelozie, invidie sau rivalitate.
 
Nu a privit pe nimeni de sus, nu ştia ce-i aia răutate sau cinism. Iar când se întâmpla să vadă teatru mare, avea ochii în lacrimi, expresia feţei era fericită, ca a unui copil. Strehler sau Pintilie erau printre marii săi favoriţi.
 
Dar Liviu era modestia întruchipată: şi în asta era unic. Toată viaţa l-am invidiat: cum poate el să aibă toate calităţile pe care eu doar visez să le am?
 
Ultima oară când l-am chemat la telefon la München, cu 10 zile înainte de moarte, i-am spus că ICR New York pregăteşte să prezinte în decembrie 2011 toate filmele lui la Lincoln Center. S-a bucurat, dar nu mult: Aoleu, se dă şi Erupţia?, m-a întrebat şi când i-am spus că da, a ezitat: Păi nu mai ţin minte deloc filmul ăsta. Dacă mai ajung cumva acasă, am să-l scot din raft să-l văd... Nu ştiu, ar mai ţine? Tu ce crezi, ar merge şi azi?
 
A fost ultimul nostru dialog.
 
Da, Liviu, Erupţia va continua să meargă! Noi te iubim!


[1] Clody Bertola (n. LiterNet)
[2] Liviu Ciulei  (n. LiterNet)
[3] Lucian Pintilie (n. LiterNet)
[4] Ştefan Constantinescu (n. LiterNet)




 Toate articolele despre În căutarea lui Liviu Ciulei
 Toate articolele despre Portret Liviu Ciulei


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Şerban


Alte articole

 În căutarea lui Liviu Ciulei, Amintiri culese de Anca Şuiu
 Looking for Liviu, Stories collected by Anca Şuiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer