Aşadar, formaţia lui Benh Zeitlin pare mai degrabă aceea a unui poet sau prozator, eventual a unui intelectual rafinat. Îşi aşterne cu grijă, detaliu şi echilibru această "observaţie documentară", cu aplecare spre detaliu, spre interpretari spontane, care trăiesc atît prin comentariu cît şi prin imagine, amplificînd o muzică şi o ambianţă sonoră cu rol dramaturgic cert, acoperind astfel şi zona culturală în care obişnuieste să se desfăşoare de obicei eseul filmic.
Dacă ar fi sa aplicăm acest "joc" poetico-obiectual-simbolistic observaţiei scenaristului şi scriitorului Roger Vitrac, care afirma, în 1960, în L'art du cinema, că "... unui film bun îi trebuie un dozaj alcătuit savant din poezie şi realitate. Şi iata reţeta - continuă el - înainte de toate, viaţă, iar viaţa poate imita foarte bine visul. Visul, dacă trece de fereastra vieţii, capătă concreteţea unei povestiri. Asta este valabil la orice gen de film: de la cel artistic, la cel documentar, unde visului-povestire i se adaugă un detaliu, o respiraţie, un amănunt ca acela cînd o şuviţă de păr este răsfirată de o pală de vînt" - atunci amalgamul de sentimente propagate de Beasts... nu stă neaparat în reprezentarea sa estetică, într-un oarecare control al ideilor şi imaginilor care îţi rămîn în minte, ci în maniera în care două tipuri de filme distincte se întîlnesc într-un spaţiu stilistic marginal, acolo unde drama îşi exersează privirea simpatetică asupra unui altfel de aparat receptiv.