Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2013. Prima zi


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A început. Şi îmi dau seama, ca întotdeauna când e prima zi de TIFF, că festivalul ăsta s-a cuibărit atât de bine în minţile oamenilor care-l aşteaptă an de an, în iunie, încât a prins putere, acolo, în creiere. E un fel de living creature care modifică orare de lucru, programe de şcoală, generează tabieturi, amintiri şi stări de bine, de nervi, de confuzie, de entuziasm etc. E cu de toate. Şi acum, că în sfârşit s-a deschis a XII-a ediţie, e limpede că toate stările astea pe care ştiam că o să le avem se amestecă, se înghesuie, se încalecă, dând naştere în mod incontrolabil unui comportament de cinefil atât de autentic, încât cred că merită portrete în ulei şi reportaje BBC.

Pentru cei care nu prea merg la TIFF, toată nebunia asta face ca festivalul să pară de neînţeles. Ca un ritual. De altfel e şi greu să-ţi placă treptat TIFF-ul; alipirea se face neplănuit, brusc, ca o îndrăgostire. Practic, te trezeşti, după cele zece zile de TIFF, că îţi place atât de mult cinema-ul de calitate şi discuţiile interminabile despre artă, încât te-ai pune la somn până la următoarea ediţie. Ca să treacă timpul mai iute.

Deschiderea oficială. Cât despre prima seară de TIFF, ea a fost - ca la orice deschidere de festival care va avea, pe parcursul lui, zeci de mii de spectatori - un eveniment cu şi pentru multă lume. A fost o îmbulzeală de aproape două mii de oameni, care încă o dată a confirmat statutul acestui festival dedicat în mod programatic Publicului. E lucru mare. Sigur că ne place să auzim de festivalul de la Veneţia şi de Oscaruri, dar să nu ne închipuim că poţi intra acolo la spectacol dacă insişti un pic pe lângă voluntarele de la intrare... Ia, deci, compromisurile făcute la TIFF (statul pe mochetă în sală, înghesuiala irespirabilă, bătaia pe bilete) ca pe un mare, mare plus, specific Clujului. Un plus pe care l-au observat, deja, şi cineaştii străini.

Filmul care a deschis ediţia - Los amantes pasajeros / Amanţii pasageri, de Pedro Almodóvar -, dar şi cel pe care am reuşit să-l văd cu câteva ore înaintea lui - Higuita, de Alexander Voulgaris - au fost... "subţiri". Asta ca să fiu diplomat. Sau, ca să fiu direct, o uriaşă pierdere de timp şi, în cazul Amanţilor pasageri, un motiv de a îngheţa la propriu în Piaţa Unirii, unde a avut loc proiecţia. A şi plouat puţin la un moment dat şi n-ar fi fost neapărat o problemă, dacă n-ar fi trebuit să aşteptăm până să înceapă filmul, ca urmare a momentelor de deschidere (adevărat e că durata Galei de deschidere a fost anunţată şi în program ca fiind o oră şi s-a depăşit doar cu 15-20 de minute). Spun asta cu toate că, după se terminase proiecţia, am ajuns să cred că doar pentru momentele alea din deschidere a meritat chinul de a sta în frig. Mici discursuri heart-felt marca Chirilov şi Giurgiu (aplaudate pe măsură), câteva filmuleţe cu ceea ce înseamnă TIFF, cu echipa TIFF, cu proiectele lor cinefilice de la Biertan şi Alba Iulia, cu publicul din Cluj - au fost mai mult decât OK pentru o deschidere de festival a cărui esenţă e însăşi conştientizarea că publicul de Cluj este, de fapt, TIFF-ul.


Los amantes pasajeros / Amanţii pasageri (r. Pedro Almodóvar, Spania, 2013). Caz clasic de înghiţit în sec. După ce toate sinopsis-urile din AperITIFF, tam-tam-ul gen "bă, e Almodóvar!" şi trâmbiţele care-l anunţau ne-au convins să nu cumva să întârziem la Amanţii pasageri, totuşi, după ce a început, mă uitam la ceas la fiecare zece minute. Şi nu din cauza frigului. În ciuda poveştii - pasagerii unui avion cu defecţiuni trec prin ceea ce poate fi ultima zi de viaţă -, care atinge un subiect greu în mintea populaţiei europene (calitatea vieţii în 2013, reflectată exponenţial în amestecul grotesc de identităţi ale pasagerilor), filmul nu e capabil să facă mai mult decât face o bombă neexplodată. Iar faptul că e de Almodóvar nu ajută cu nimic. Oricum n-aş trata filmul prin asociere cu altele, mai ales că Amanţii pasageri e cu totul alt gen şi alt scop decât Hable con ella / Vorbeşte cu ea dar, aici, calitatea produsului (ca să sune comercial) nu-l recomandă pozitiv pe producător...

Mai exact, din comedia de caractere şi de situaţii care se anunţa la început (prin genericul vioi, săltăreţ, de parcă urma să vedem The Simpsons), n-a rămas decât intenţia. Chiar dacă povestea avansează antrenant şi e tonică, cel puţin ca structură bazată pe aglomerare de situaţii comice, diametral opuse, totuşi ea se pierde în detalii secundare. Prea multe devieri narative, prea multe replici de umplutură care distrag atenţia de dragul râsului, prea multe concesii făcute umorului accidental, în dulcele stil cinematografic spaniol... E un gol care îi blochează, de altfel, şi pe actori, care, aici, au o evidentă intenţie de a distra şi atât. Uneori le iese, dar doar fiindcă se strâmbă sau fac nu ştiu ce chestie care nu ajută cu nimic comicul de ansamblu al subiectului. Păcat. E o comedioară gratuit vulgară, care nici măcar în zona "de bulevard" nu se descurcă onorabil; pe scurt, e un film care nu a făcut cinste deschiderii oficiale a TIFF-ului, deşi festivalul e, cum am spus, unul al publicului larg.


Higuita (r. Alexander Voulgaris, Grecia, 2012). Deşi l-am văzut înainte de filmul lui Almodóvar, prefer să scriu despre el la finalul cronicii, pentru că ştiu că nu e bine să-ţi începi cronica cu nervi. Nu e cu noroc. Pe scurt, câţiva oameni aleg să plece într-un exil pe o insulă pustie, unde rămân câteva zeci de ani. Treptat, îşi pierd minţile şi ajung, la final, nişte rămăşiţe de oameni, ca nişte cadavre care încă respiră. Alienare, însingurare, frustrare, hedonism.

Cam ăsta e rezumatul (dacă poate fi vorba de un rezumat, cât timp nu poate fi vorba de o poveste, din păcate) al filmului, pe care l-am înţeles cât de cât după ce mi-am stors creierii şi în timpul proiecţiei, şi după. De acolo şi nervii de care vorbeam, pentru că e genul de film care, ca să-ţi placă măcar 15%, trebuie văzut cu votcă sau vin. Problema este că nu există, în structura filmului, nici o "chestie" la mijloc pe care, dacă o descoperi, să te bazezi şi care să facă lumină. Filmul este, practic, un eseu vizual mut, lucrat în alb-negru, ritmat de monologul unui voice-over şi de muzică ambientală la pian. Imaginile sunt difuze, cu contrast puternic, cu compoziţii de gros-plan şi prim-plan care aglomerează ecranul; muzica e dizarmonică şi redundantă; vocea e aproape şoptită iar textul (o, da, textul...) care e rostit de la începutul filmului, până la sfârşit, este o amestecătură de enunţuri din care nu reţii mai nimic. Vrea să fie abstract, probabil în stilul şocantelor Canin şi Alps ale lui Yorgos Lanthimos, dar nu e decât plictisitor.

Discursul - nu doar cel textual, ci totul - e abuziv de prolix, dând seamă, de fapt, despre felul în care regizorul porneşte de la formă spre conţinut, nu invers. Este încă un caz tipic de "ambalaj" filmic bine lucrat, din punct de vedere tehnic, dar care nu impresionează (deşi scopul ăsta este). Amestecul de expresii existenţialiste, de termeni romantici, de idei şi imagini-metaforă e atât de derutant şi de neconvingător, încât face ca filmul să n-aibă nici un efect. Nu şochează, nu provoacă, nu arată, nu ascunde. Imaginile şi cuvintele rostite se repetă obositor şi nu te poţi asocia în nici o formă cu personajele (nici simpatetic, nici ironic, nici cathartic, nici admirativ etc.). Dacă ar fi să compar Higuita cu ceva din istoria filmului, acel ceva e monologul ridicol al actorului amator, cu care începe Actorul şi sălbaticii de Manole Marcus...

Deşi am senzaţia că folosesc un tanc împotriva unui şoricel, totuşi Higuita are unele probleme de concepţie care sunt simptomatice în multe alte cazuri. N-aş intra în chestiunea libertăţii de creaţie (în accepţiune post-modernistă), dar nu pot să nu indic faptul că însăşi noţiunea de post-dramatic (drama însemnând acţiune, deci structură) pe care filmul pare să o îmbrăţişeze anulează aproape orice şansă de reuşită artistică. Fie vorba şi de cel mai abstract eseu vizual posibil. Gândul că ai cameră de filmat, că ai actori, că ai o scenă, un buget şi infinită libertate fără a ţine cont de felul în care e receptat ceea ce faci este, cred, acelaşi lucru cu a face o mâncare fără a te gândi la cel care o mănâncă. Greşeală care, iată, umple cinema-ul şi teatrul contemporan.


Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013, Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár
 TIFF - printre cele mai interesante 10 festivaluri de film din lume, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Filmele bune se văd la Cinema În Parc între 30 august - 4 septembrie 2013, Comunicat de presă
 Caravana Filmelor TIFF 2013 continuă!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer