Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2013

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

CatasTIFF 2013. A treia zi


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
E o scenă, în Annie Hall, în care Woody Allen îşi cumpără bilet la film. În spatele lui, însă, e un tip care comentează în continuu şi care se dă deştept vorbind cu voce tare despre tot felul de teorii. Una dintre teorii este şi a lui Marshall McLuhan. Woody nu-l mai suportă pe guraliv şi, ca să-i arate că bate câmpii, se duce undeva în dreapta scenei şi îl scoate pe însuşi McLuhan de după un panou. Pur şi simplu. Secvenţa e miraculoasă şi simţi că parcă face dreptate pentru o mie de ani de prostii spuse în spaţiul culturii...

La o scară mai mică, TIFF face la fel. În spaţiul tot mai dezamăgitor al realităţii româneşti, în care lipsa de idee bună e o lipsă fenomenal de mare, festivalul de la Cluj este un miracol. E un McLuhan pe care Woody Allen îl aduce din neant la Cluj, ca să facă treabă bună. Indiferent de bugetul (tot mai mic) pe care-l obţine. Aici, filmele (chiar dacă nu sunt pe gustul tuturor) îţi dau ocazia să vezi artă şi, ca întotdeauna când întâlneşti arta, să te bucuri de viaţă la un nivel înalt. Altfel spus, în România, TIFF îţi dă ocazia să uiţi şi să ieşi. Şi fac introducerea asta fiindcă e concluzia la care am ajuns din nou, la TIFF, după ce ieri am văzut două filme care chiar meritau văzute şi care sunt argumente pentru bucuria că TIFF există în ţara noastră. Unul dintre filme e în Competiţie (Tanta agua / Ploaie de vacanţă), celălalt, în Supernova (Foxfire).

Tanta agua / Ploaie de vacanţă (r. Ana Guevara & Leticia Jorge, Uruguay, 2012). Nu insinuez nimic, dar seamănă oarecum cu superbul Whisky al lui Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll, tot uruguayan, pe care-l ştim foarte bine fiindcă a luat Trofeul TIFF, în 2005. Ca decoruri sterile, ca motive dramatice, ca atmosferă de la capătul lumii, parcă e Whisky in and out. Dar fie că e inspirat sau nu de filmul nu ştiu cui, Tanta agua este un exemplu bun de poveste universală, pe care parcă am trăit-o toţi şi în care plonjăm cât se poate de personal.

Un tată divorţat îşi duce copiii într-un sat de vacanţă de la mare. Nici unul, însă, nu sare în sus de bucurie, fie din cauza situaţiei tensionate din familie, fie din cauza firii lor, total opuse una alteia. Tatăl e ca un urs mofturos, copilăros şi stupid uneori; Lucía e tăcută, în plină pubertate şi îndrăgostită de un băiat care n-o place iar Fede, frăţiorul, se plictiseşte de moarte. În plus, plouă cu găleata peste staţiunea care e oricum pustie, ceea ce-i obligă pe cei trei să petreacă timpul împreună.

În aparenţă, o astfel de poveste se spune uşor. Şi tocmai pentru că pare să fi fost spusă de multe ori până acum, un american probabil că ar scurta-o pentru un scurtmetraj; un spaniol ar mai adăuga vreo zece personaje iar un asiatic sigur ar strecura un topor. Cele două tinere regizoare din Uruguay (care sunt debutante cu acest film) aleg o altă cale, mai deşteaptă. Ele acordă timp naraţiunii. În ciuda previzibilităţii poveştii, pun accent pe fiecare clipă a relaţiei dintre personaje şi folosesc din plin situaţiile de iritare reciprocă date de faptul că cei trei trebuie să stea sub acelaşi acoperiş.

De aici, mult, foarte mult umor sec. În contrast cu satul de vacanţă dezolant, care parcă e un lagăr de concentrare, momentele create între tată, fiică şi fiu sunt de o banalitate amuzantă care se apropie, ca opţiune, de Noul Cinema Românesc. Ca atare, vigoarea filmului constă în doze mari de teatralitate cotidiană, aparent neorganizată şi neintenţionată. Cu excepţia finalului, căruia îi lipseşte o soluţie, din punct de vedere narativ, Tanta agua este o frumuseţe de comedie subtilă, care atinge la fel de uşor banalul şi profunzimea. Am mare încredere în acest film şi îl recomand. Mai rulează la Cinema Victoria în zilele de joi (06 iunie 2013) şi duminică (09 iunie 2013).

Foxfire. Conffesions d'un gang de filles / Confesiunile unei găşti de fete (r. Laurent Cantet, Franţa, 2012). În anii '50, cinci fete provenind din familii destrămate îşi iau foarte în serios viaţa şi, inspirate de vorbele unui bătrân despre adevărata fericire, formează o frăţie - "Foxfire". Scop unic: libertatea totală de gândire şi acţiune, împotriva oricărui sistem nedrept. Nu trece, însă, mult şi ceea ce era frenezie copilărească alunecă într-o anarhie pentru care fetele, acum înarmate, vor plăti scump. Totul este relatat de către una dintre fete, la câţiva ani de la evenimente.

Cine a văzut Entre les murs (Palme d'Or la Cannes 2008) şi se aşteaptă ca Foxfire să fie la fel, având în vedere că e semnat de acelaşi Laurent Cantet, va avea o surpriză. Aici, cuvintele de ordine sunt evocarea, aventura, suspansul, eroul, împrejurarea excepţională. Poate par prea multe pentru un singur film, dar este exact ceea ce susţine această poveste de mari proporţii, care, ca ritm de evocare şi ca tonalitate, se apropie de producţii americane gen The War (r. Jon Avnet) sau chiar Forrest Gump (r. Robert Zemeckis).

Imaginează-ţi, deci, o scenografie similară, cu multă sărăcie, rable şi grădini neîngrijite din anii '50, în care gaşca Foxfire se dezlănţuie. Filmul este, deci, energic, la fel de mult datorită aventurilor cât şi discursurilor înflăcărate ale fetelor. Suntem parcă în Împăratul muştelor, asezonat cu umor frust şi inofensiv, gen Mark Twain. Ceea ce nu-l face neapărat "film de copii"; Foxfire e, înainte de toate, un film despre maturitate, despre lipsa de şansă, despre curaj scandalos şi despre decizie, în general. E ceea ce scoate această poveste din contextul american, fiind universală ca temă.

Mai potolit şi agreabil decât Foxfire din 1996, cu Angelina Jolie cap de afiş, varianta lui Cantet e un upgrade. Totuşi, sunt secvenţe în care filmul devine inutil de explicit, în special prin discursuri. Chit că sunt foarte bine scrise şi dau profunzime exact acolo unde e nevoie, bucăţile mari de dialog sunt, uneori, supărător de previzibile. La asta contribuie şi unele momente de joc actoricesc naiv, care scad temperatura aventurilor şi fac ca situaţiile limită să pară neverosimile. Totodată, se vorbeşte într-o engleză straniu de corectă, fără nici un accent dialectal, ceea ce nu e firesc pentru un orăşel american de provincie din nordul Statelor Unite. Marele avantaj al structurii filmului este, însă, unitatea narativă. O simţi în faptul că acţiunea curge liniar, nederutant, cu toate că sunt foarte multe personaje implicate. Meritul acestei unităţi de ansamblu este, poate, şi datorită faptului că scenariul are la bază un roman (Foxfire: Confessions of a Girl Gang, de Joyce Carol Oates). Filmul mai rulează duminică, 09 iunie 2013, la Cinema Arta.

Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Succesele de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, 2013, Bianca Andreea Bănică, Oana Ghera, Raluca Durbacă, Mihai Kolcsár
 TIFF - printre cele mai interesante 10 festivaluri de film din lume, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Filmele bune se văd la Cinema În Parc între 30 august - 4 septembrie 2013, Comunicat de presă
 Caravana Filmelor TIFF 2013 continuă!, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2013


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer